De la Arad la Haifa: De vorbă cu Éva Áron. Amintirile unei arădence din Israel.

Povestea evreilor arădeni merită știută. Este povestea unei comunități cândva foarte numeroase, cu un rol semnificativ în diverse domenii și care a adus o contribuție esențială la ceea ce reprezintă Aradul pe care îl cunoaștem în prezent.

Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, evreii alcătuiau 10% din totalul populației, în unele perioade chiar depășind cu puțin acest procent. În afara celor două sinagogi și trei cimitire, evreii au ridicat școli, grădinițe, fabrici, spitale, orfelinate, aziluri, cantine, teatre, cămine, iar lista poate continua. Este important de amintit numele familiei de evrei Neuman, care a rămas până azi un reper în viața Aradului. Cel mai cunoscut membru al acesteia, baronul Francisc Neuman, a fost inclusiv cel care a înființat echipa de fotbal UTA Arad și a ridicat un stadion demn pentru ceea ce a reprezentat echipa câteva decenii mai târziu.

Sinagoga Neologă de pe strada Tribunul Dobra (foto: Valentin Todea)

Am avut oportunitatea să discut cu doamna Éva Áron, o arădeancă în vârstă de 81 de ani, pentru care viața în orașul Arad și în România a rămas o frumoasă poveste de care își aduce aminte cu drag și nostalgie. Chiar dacă primii ani ai copilăriei i-a trăit în cea mai dificilă perioadă pentru evreii din această parte a continentului european, copilăria în orașul Arad este o amintire neprețuită.

Éva Áron s-a născut în data de 4 iunie 1939 la Arad, iar din anul 1974 trăiește în orașul Kiryat Ata din Israel, situat în districtul Haifa. Localitatea este situată la o mică distanță de orașul Haifa, fiind inițial o colonie fondată de evrei polonezi în anii ’20.

Cunoscătorii limbii maghiare pot afla povestea doamnei Éva Áron cu ajutorul cărții pe care a publicat-o în anul 2017 – „Aradtól Haifáig: 1939-1997” (în traducere: „De la Arad la Haifa: 1939-1997„). Cartea este disponibilă în format tipărit sau digital pe website-ul editurii Novum din Ungaria accesând următorul link: Aradtól Haifáig: 1939-1997 / Novum Kiadó

Discuția cu Éva Áron a început prin rememorarea unor aspecte din copilăria petrecută în cartierul Micălaca, o fostă comună ce a devenit parte din municipiul Arad în anul 1930. A locuit pe o stradă situată în partea stângă a drumului principal, numită „Măgurei” în perioada interbelică (în prezent o stradă cu această denumire se află în partea vestică a orașului, în cartierul Bujac). Mama acesteia, pe nume Irén, a fost unul dintre cei șapte copii ai familiei evreiești Stern. Bunicul Évei a fost de profesie brutar, având brutăria chiar în cartierul Micălaca.

„Nimic nu e mai plăcut decât să vorbești de copilărie. Primele amintiri le am din casa din Micălaca, construită de bunicul meu pe care nu am apucat să-l cunosc. Aveam două mămici. Mama și sora ei. Îmi amintesc că un timp mergeam la grădiniță, dar a venit legea de a purta steaua lui David pe hăinuță și nu mai aveam ce căuta acolo. Vineri seara se aprindeau lumânările pentru primirea Sabatului, iar eu mi-am făcut cruce, nimeni nu mi-a explicat că ceva nu e în ordine. Mama lucra la fabrica TEBA. O vedeam rar și obosită mereu. Conform legilor de atunci, a fost dată afară de la lucru. Despre tatăl meu știam că e la Budapesta și va veni acasă când granițele se deschid. Îmi amintesc de război, de șanțurile săpate lângă trotuar, unde fugeam de câte ori era alarma. A intrat Armata Roșie, ne-au eliberat. Dansam voioasă cazaciocul cu soldații, care au dat buzna în casă”.

Tragedia din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a lăsat din păcate un mare gol în viața tinerei Éva, pe atunci în vârstă de doar cinci ani. Sfârșitul marelui confict părea că va aduce o schimbare în bine, cel puțin la prima vedere. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, comunitatea evreilor era împărțită între cei de rit neolog, al căror mare reprezentant a fost reformatorul Chorin Áron (rabin-șef al Aradului între anii 1789-1844), respectiv evreii ortodocși, originari în principal din Maramureș. Éva Áron obișnuia să frecventeze Sinagoga Neologă de pe strada Tribunul Dobra. La o distanță de aproximativ un minut și jumătate se află Sinagoga Ortodoxă de pe strada Cozia, iar în capătul aceleiași străzi răsare clădirea Școlii Evreiești, unde Éva Áron a fost elevă. Reflectând asupra trecutului, plecarea în Israel a avut un motiv ce depășește orice.

Piața Heim Domokos / Piața Veche, situată în vechiul cartier evreiesc (foto: Valentin Todea)

„După război, ne-am mutat în oraș. Mama a fost reprimită la TEBA și a căutat locuință aproape de fabrică. Era strada Narciselor, Gavra și multe alte nume pe care nu le țin minte. Acest cartier era evreiesc. Erau unii habotnici, alții neologi ca și noi. Țineam marile sărbători, cea de toamnă și cea de primăvară. În perioada asta am început să-l căutăm pe tata, crezând că este printre supraviețuitorii întorși, mai ales în Oradea. Trenul de la Arad era ca o cutie de sardele, iar eu la picioarele celor mari. Tata a fost omorât în Auschwitz, de față cu un martor ocular care s-a reîntors. Acest om a avut șaptezeci de rude, frați, surori, soție și copil și copil și a rămas singur. A devenit tatăl meu vitreg. Am învățat la școala evreiască, care este acum Liceul nr. 2. Bineînțeles că ne-am adunat și ne-am plimbat împreună între cele două biserici. Neologii sunt moderat religioși, în sinagogă este acum și orgă, era și cor. Aveam adevărată emoție și drag când intram acolo. Cred că nu populația orașului, nu prietenii creștini, nici senzația de inferioritate a pornit lumea noastră spre Israel, ci rănile necicatrizate ale Holocaustului. Nu mai voiam Europa. Vorbind de copilărie, cred că eram fericită”.

Sinagoga Ortodoxă de pe strada Cozia (foto: Valentin Todea)

În ceea ce privește perioada în care a învățat la Școala Evreiască, una dintre amintiri este legată de M. Berstein, prim-cantor al Sinagogii Neologe din Arad și absolvent al Academiei de Muzică din Viena.

Nu cred că a fost deosebită de alte școli. În primele clase, învățătoarele vorbeau atât românește cât și ungurește, dar limba de predare era româna. Cred că eram numai copii evrei. Rabinul Schönfeld ne-a predat religie. Era un om deosebit, apreciat de evreii neologi. Ni se dădea dejun la ora zece obligatoriu un pahar de lapte. Aveam sala de gimnastică mare și frumoasă. La serbările de sfârșit de an prezentam dansuri populare ungurești și românești.

Acum, pentru dvs., știu că nu prea sunt în viață oameni din generația mea. Totuși, am o prietenă din vremurile acelea și până în prezent și mai departe cu ajutorul celui de sus, a cărei tată a fost cantorul bisericii, aș vrea să menționați pe dl. Bernstein, cu glasul lui minunat însoțit de orgă.

Numai trei clase am făcut acolo, ne-au mutat la școala de la alt cartier unde învățau copii romi. Am fost colegi buni, avem amintiri frumoase”.

Fosta Școală Evreiască (foto: Valentin Todea)

Perioada de început a regimului comunist în România a venit cu multe speranțe, care în cele din urmă nu s-au materializat.

„Comunismul era injectat în noi. Toți voiam să fim pionieri cu cravată roșie, toți luptam pentru pace, aveam ambii conducători, pe Lenin și Stalin, aveam cântece patriotice, cântece de înălțare a marilor conducători. Mulți evrei au intrat în Partidul Comunist, credeau cu adevărat în această utopie. Eram săraci, pâinea se dădea pe cartelă, făceam mâncăruri cu varză și cartofi, dar majoritatea oamenilor au crezut în schimbare…dar cu toții știm unde am ajuns”.

Una dintre principalele curiozități pe care le-am avut a fost în legătură cu percepția arădeanului de rând față de concitadinul său evreu. Doamna Éva Áron îți amintește și acum cu mare drag de viața în orașul de pe Mureș și mai mult de atât, mi-a împărtășit un moment ce a avut loc recent și care reflectă perfect ceea ce simte pentru Arad, în ciuda faptului că a fost nevoită să părăsească locul natal în urmă cu aproape jumătate de secol. Înainte de plecarea în Israel, a lucrat în cadrul cunoscutei fabrici „UTA” (Uzina Textile Arad), înființată la 1909 de către familia de origine evreiască Neuman.

„Niciodată n-am simțit că sunt altfel decât alții, lucram, învățam, trăiam ca frații. Nu întâmplător, ne amintim și acuma de orașul nostru cu nespus drag. Puțini avem norocul că suntem încă în viață și încă avem prieteni cu care vorbim de amintiri. Parcul, Mureșul, Ștrandul, Corso, ne scriem, ne telefonăm, știm unul de altul. A fi arădean este o decorație. Nu demult am stat cu vecinii mei la restaurant, cum facem de obicei, când în spatele meu aud vorbă românească și maghiară. Am întrebat de unde sunteți, la care răspunsul era, din Arad. Ce fericire, parcă mi-a fost frate, așa ne-am îmbrățișat”

Ultima mea întrebare adresată doamnei Éva Áron a fost referitoare la momentul emigrării din anul 1974. Semnificația acestui eveniment în viața Évei Áron a fost cu un puternic impact.

„Plecarea din România a fost un act foarte greu și îngreunat de autorități. Momentul când mi s-a dat pașaport în mână și am predat buletinul m-a făcut să plâng. Nici sosirea nu era ușoară. După patruzeci de ani trăiți în Israel, vorbesc bine limba română și iubesc acest popor. De multe ori mă visez că sunt în Arad”.

Carte poștală din Haifa anilor ’60-’70

Mulțumesc doamnei Éva Áron pentru toată amabilitatea oferită și îi doresc multă sănătate!

© Teodor Stoica

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *