Interviu cu Emil Drimer, supraviețuitor al Holocaustului din Transnistria

În perioada interbelică existau comunități evreiești în toate localitățile din Țara Maramureșului. Rezultatele recensământului realizat în anul 1930 arată că în Maramureșul acelor ani trăiau 34.089 evrei, reprezentând 21.1% din totalul populației, cel mai ridicat procent de locuitori evrei dintre toate județele României interbelice. Trebuie menționat faptul că Maramureșul istoric (Țara Maramureșului) nu este sinonim cu județul Maramureș din zilele noastre, acesta din urmă fiind un rezultat al reorganizărilor administrative din anii comunismului. Reședința comitatului Maramureș și ulterior a județului interbelic a fost Sighetu Marmației, oraș cu o majoritate evreiască până la venirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Alte două localități maramureșene cu o astfel de majoritate au fost Vișeu de Sus și Crăciunești.

Holocaustul și migrația din anii comunismului au făcut ca aceste comunități să rămână doar în memoria colectivă. Odată cu intrarea Ardealului de Nord în componența Ungariei horthyste în urma celui de-al doilea arbitraj de la Viena (30 august 1940), situația s-a înrăutățit și mai mult, culminând cu deportarea evreilor din Maramureș în lagărele de la Auschwitz-Birkenau, unde majoritatea și-au pierdut viața.

Rachel și Yitzhak Drimer din comuna Bârsana au avut împreună șapte copii. La momentul declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial, soții Drimer nu mai erau în viață, iar la scurt timp nici cel mai mic dintre copiii acestora. Întâmplarea face că anul 1939 îl găsește pe unul din frații Drimer în orașul Galați, căsătorit cu Feiga și având un copil pe nume Emil. Parcursul lor avea să difere de cel al membrilor rămași în Maramureș, astfel că în anul 1941 sunt deportați de autoritățile române în Transnistria.

Domnul Emil Drimer a plecat din România în urmă cu aproape șase decenii, iar anul acesta a împlinit vârsta de 83 de ani. A fost de acord să îmi răspundă la întrebările legate de deportarea în Transnistria și viața ulterioară în Maramureșul postbelic. Rememorarea unor evenimente atât de dureroase precum cele întâmplate în Transnistria anilor ’40 este cu adevărat dificilă, motiv pentru care țin să-i mulțumesc și pe această cale pentru discuția avută.

Deși v-ați născut la Galați în anul 1937, trei ani mai târziu ajungeți în Basarabia alături de părinții dumneavoastră. Care a fost motivul emigrării?

Motivul emigrării a fost cedarea Basarabiei în 1940 și obligația părăsirii celor născuți în Basarabia – mama și familia ei erau basarabeni (Bender, Chișinău). Tatăl meu fiind maramureșean a trebuit să treacă granița clandestin printr-o înghesuială mare la trecere, dând sau întinse mâna cu niște hârtii de nicio importanță și trecând granița a anunțat familia, care au trecut și ei legal. Eu avusesem atunci 3 anișori – Emil, mama Feiga și tata Peter Drimer.

Ce amintiri aveți legate de perioada petrecută în lagărul din Transnistria? Care au fost cel mai dificil moment din ceea ce vă amintiți sau cunoașteți de la părinții dumneavoastră?

D-le Stoica, am fost un copil care a suferit de foame, de frig, de tot ce înseamnă neomenesc. Și inteligența corpului meu a fost să șteargă totul! Dar este un miracol al minții care mă face să-mi reamintesc, atunci când și eu ca mulți alții, în timp de interviuri, să spun în sine „ȘI EU AM FOST ACOLO”.

Amintiri din lagărul de moarte” Transnistria sunt multe și foarte triste – foametea, frigul, prigoana, adresarea către noi era ca la animale, eram tot timpul goniți: și pe jos, și cu căruța, și cu camioane, și cu trenul în vagoane de vite și cai. Cel mai dificil moment a fost când la o călătorie cu trenul am fost bombardați de avioanele fasciste. Au fost multe victime. Fratele meu Leib, fiind încă copil mic, mai mic cu 4 ani, a fost uitat în vagon și în continuare n-a avut nimeni grija „pasagerilor”, ci erau condamnați la moarte.

Cum ați reușit să plecați din Transnistria? Care a fost parcursul alături de familia dumneavoastră până la întoarcerea în România?

Dezastrul din Transnistria a durat ani de zile, din familia noastră au fost luați toți bărbații și au rămas numai bunicii din partea mamei, femeile și copiii, încă doi copii ai sorei mamei – Hima și copiii Aron și Frima și după unsprezece luni de viață, fratele meu a murit și a fost îngropat la marginea drumului în pustietate, fără mormânt. Nu știu cum, dar bărbații au reușit să scoată familia și s-o ducă în nordul Rusiei în regiunea Celiabinsk-Ural, granița cu Siberia. Aici o parte din familie s-a stabilit la Kopeisk, iar tata cu mama și cu mine ne-am stabilit la Balandina, unde tata a găsit un vagon deraiat și a făcut din el o „casă” (care are o poveste din basme). După ani de încercare, plecări la Moscova, tata a obținut repatrierea acasă în România.

La vârsta de zece ani ați ajuns în Maramureș, locul de origine al tatălui. Cum a fost pentru dumnevoastră acomodarea cu noua viață în Sighetu Marmației? Ce limbi cunoșteați la acel moment? Cum ați putea descrie pe scurt viața unui tânăr evreu ce trăise tragedia Holocaustului cu doar câțiva ani în urmă?

În 1947 am ajuns la Bârsana/Sighetu Marmației – locul de naștere al tatălui meu. Eu avusesem doar 10 ani și numai acum am început să mă bucur de o copilărie adevărată. Dar tatăl meu a avut o tragedie foarte mare: toată familia lui a fost ucisă la Auschwitz. Doar un fiu al sorei sale a supraviețuit – Rachmiel. Eu fiind singurul copil evreu, a trebuit să mă adaptez adevărului. Am devenit un bun sportiv, am fost apreciat ca pionier sovietic, am fost un elev bun și am fost „profesor de limbă rusă” în clasa a IV-a, când și învățătorul Ivanciuc a reușit să învețe limba și s-o predea în clasă. După mulți ani, în 1955, eu m-am întors în comuna Bârsana ca profesor și am lucrat ca profesor de limbă rusă timp de 9 ani.

Sighetul anilor ’50

Cum s-a desfășurat viața dumneavoastră în România comunistă până la plecarea în Israel? Ce puteți spune despre viața comunității evreiești din Maramureșul acelor ani?

Viața mea în regimul comunist, cât și viața comunității evreiești, a fost pașnică. Dar nu a durat mult, căci a venit înscrierea la venirea în „Palestina”. După mulți ani în statul Israel, am primit vestea că s-a demolat casa veche a bunicului din Bârsana și a fost dusă la Muzeul Satului din Sighet, sub numele de „Casa Rabin-Drimer”.

© Teodor Stoica

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *