Au trecut mai bine de șapte luni și jumătate de la începerea invaziei ruse, iar Ucraina continuă să reziste. Mii de morți, mii de răniți, milioane de refugiați, vieți distruse, așezări devastate și răni ce nu vor mai putea fi vindecate niciodată. Soldații ruși au fost capabili de atrocități greu de imaginat într-o Europă a secolului XXI, unde războiul ar fi trebuit să rămână o tristă amintire a unei perioade apuse. Mariupol, Bucha, Cernihiv, Borodianka, Vinița sau Harkiv sunt localități de care istoria își va aminti pentru multă vreme; ele nu trebuie uitate, fiindcă sunt o mărturie a mii de vieți nevinovate, dispărute pentru totdeauna într-un război care nu ar fi trebuit niciodată să aibă loc. Încă din primele momente ale izbucnirii războiului, românii au fost alături de Ucraina. Solidaritatea față de refugiații ucraineni a fost instinctivă, refugiaților li s-a asigurat tot ce era necesar, iar ucrainenii rămași acasă au primit de asemenea ajutor semnificativ din partea românilor. La nivel politic, România și-a afirmat sprijinul față de Ucraina, prin declarații și acțiuni.
Lunile au trecut, iar cu toate că nu se întrevedere un sfârșit al războiului, sprijinul față de cauza Ucrainei pare să fi scăzut în rândurile românilor. Deși nu putem exclude factorul economic ca fiind o cauză determinantă, întrucât scumpirile din ultima perioadă au îngreunat cu mult viața de zi cu zi, în acest caz nu vorbim doar de scăderea sprijinului material. De la începutul invaziei și până în prezent, o bună parte a societății românești continuă să aibă o altă părere cu privire la agresiunea Rusiei. Dincolo de veșnicele argumente legate de chestiunile teritoriale și etnice sau de situația refugiaților, propaganda moscovită pare să aibă un ecou semnificativ în țara noastră; faptul că masacrele comise de ruși ar fi fost regizate, că Ucraina și-ar omorî civilii sau că războiul ar fi o confruntare Rusia vs. Vestul Decadent, reprezintă argumente deseori întâlnite în mediul online – de altfel, o oglindă a societății. Unii români s-au săturat de Ucraina. Le displace să deschidă televizorul sau Facebook-ul și să vadă știri despre războiul din țara vecină. Nu le-a convenit că s-au strâns ajutoare pentru Ucraina sau că, într-o primă fază, a existat un val de solidaritate și simpatie față de refugiații ucraineni ajunși în România. Nu în ultimul rând, consideră că Ucraina este vinovată de marile scumpiri din ultima perioadă prin prisma faptului că nu dorește să „facă pace” cu Federația Rusă.
- „Ce treabă avem noi cu războiul altora?”
- „Iarăși Ucraina?”
- „E interesul americanilor la mijloc!”
Recent, știrea conform căreia patru țări din Europa (Polonia, Lituania, Letonia și Estonia) au fost recompensate cu premiul „Transatlantic Leadership Award” pentru susținerea deosebită acordată Ucrainei (în timp ce România nu a primit o asemenea distincție), i-a nemulțumit teribil pe mulți utilizatori de Facebook din țara noastră. Interesant este că, în același timp, românii nemulțumiți de lipsa unei astfel de recunoașteri sunt aceiași care critică orice ajutor oferit Ucrainei, pun la îndoială crimele inimaginabile comise de soldații ruși în rândul populației ucrainene și consideră că Ucraina ar merita acest război. Dincolo de lipsa empatiei față de semeni, această poziționare a multor români denotă o lipsă totală de înțelegere asupra celor mai elementare chestiuni. În opinia unora, o justificare legitimă a invaziei ruse în Ucraina este reprezentată de crimele de război comise de americani în Afganistan și Irak, mai exact de faptul că SUA nu ar fi fost trasă la răspundere, în timp ce Federația Rusă este acuzată de asemenea acțiuni. Modul în care cetățeni ai României și Uniunii Europene simt nevoia ca în mod voluntar să susțină propaganda Moscovei evidențiază o predispoziție la minciună și manipulare. Imediat după descoperirea atrocităților comise de soldații ruși la Bucha, un pseudo-jurnalist român (al cărui nume nici nu merită pomenit), autointitulat cunoscător în ceea ce ține de propagandă, fake-news și manipulare, a ținut de cuviință să își asigure urmăritorii că totul ar fi fost regizat. Anterior, undeva înainte de jumătatea lunii martie, o „activistă” și-a atras un val de simpatie în mediul online pentru faptul că a dat jos steagul Ucrainei de pe fațada Primăriei Constanța, specificând printre altele că în Ucraina nu vom vedea steagul României la intrarea in instituții (în realitate, steagul României poate fi văzut pe instituții publice din Ucraina, un exemplu fiind clădirea Consiliului Orășenesc din Solotvino / Slatina, reg. Transcarpatia).
Vara aceasta am avut ocazia să vizitez țările baltice (Lituania, Letonia, Estonia), precum și alte două state din partea nordică a continentului (Suedia și Finlanda). Cu precădere în cele trei țări baltice, am întâlnit o solidaritate impresionantă față de Ucraina, deși la momentul vizitei trecuseră mai bine de cinci luni de la începerea invaziei ruse. În capitala Lituaniei, steagul Ucrainei este prezent nu doar pe instituții publice precum Palatul Prezidențial sau Primăria, dar și la fereastrele multor apartamente sau în interiorul localurilor. Pe afișajul digital al tuturor autobuzelor electrice se poate vedea textul „Vilnius ♥ Ukraina”, iar pe malul râului Neris, o mare inscripție florală cu salutul ucrainean „SLAVA UKRAINI” a fost amenajată în locul unor inscripții anterioare cu sintagma în limba lituaniană „Te iubesc!” (malul stâng), respectiv „Și eu te iubesc!” (malul drept). Deasupra capitalei Vilnius stă un mesaj cât se poate de clar: „Putin, the Hague is waiting for you” (Putin, Haga te așteaptă). Acest text însoțit de steagul Ucrainei a fost amplasat pe clădirea de 20 etaje a biroului municipal, urmând a fi dat jos doar în momentul în care Vladimir Putin va fi judecat de Curtea de la Haga pentru crimele de război comise sau cel puțin când Rusia se va retrage din Ucraina. Aceeași solidaritate am întâlnit-o și în Riga, unde nu doar că am observat aproape pretutindeni drapelul ucrainean, dar am avut și ocazia să asist pentru scurtă vreme la un un concert de muzică tradițională letonă, susținut în vederea strângerii de fonduri pentru Ucraina. În timpul unui tur ghidat al capitalei Riga, am fost informați de faptul că se pregătea demolarea celui mai mare monument sovietic rămas în Riga („Monumentul Victoriei”, inaugurat în anul 1985), lucru care a și avut loc câteva săptămâni mai târziu.
Cel mai emoționant exemplu de solidaritate l-am întâlnit în capitala Estoniei, unde gardurile așezate în fața Ambasadei Federației Ruse la Tallinn au devenit un altar pentru victimele războiului din Ucraina, dar și un loc al condamnării și al strigătelor de ajutor. Mesaje de susținere, candele, troițe, jucării de pluș, haine și încălțăminte de bebeluși, acadele pe băț, bannere de informare sau fotografii necenzurate cu victimele invaziei ruse în Ucraina, toate acestea pot fi văzute chiar sub steagul Federației Ruse, arborat la balconul ambasadei. Simbolistica din prezent a acestei locații este una aparte, demonstrând că puterea Rusiei este limitată, iar în cele din urmă, Putin va avea un sfârșit demn de tot ceea ce a făcut. Un urs de pluș „îmbrăcat” în vopsea roșie și două haine de bebeluși pe care au fost scrise numele unor locații-martir din Ucraina (Bucha, Volnovaha, Sumî sau Cernihiv). Fotografia a doi dintre cei trei copii morți în urma atacului cu rachete asupra orașului Vinița (Liza Dmitrieva de 4 ani și Kyrylo Pyakhin de 8 ani). Două coli de hârtie decorate cu mici steaguri ale Ucrainei și pe care a fost scris numele Mariupol, cel mai încercat oraș al Ucrainei, aflat într-o continuă suferință. Gardurile din fața ambasadei nu lasă indiferenți trecătorii, fiecare persoană oprindu-se preț de cel puțin câteva secunde. Alături, două mașini de poliție veghează respectarea ordinii publice în vederea evitării unor incidente. Mergând mai departe, pe fațada unei clădiri din Piața Libertății („Vabaduse väljak”) stau unite drapelele Ucrainei și Estoniei. Intrând în magazinuri de suveniruri, am putut vedea de vânzare și steaguri ale Ucrainei, precum și insigne, pin-uri sau panglici în culorile albastru și galben (acest lucru este valabil pentru toate cele trei capitale baltice, precum și pentru Helsinki).
Se cunoaște prea bine faptul că țările baltice au făcut parte pentru multă vreme din Imperiul Țarist, iar după o perioadă de independență de aproximativ două decenii, au intrat în componența Uniunii Sovietice, până la declararea independenței în anul 1990 (Lituania), respectiv 1991 (Letonia și Estonia). Ceva poate mai puțin cunoscut este faptul că etnicii ruși alcătuiesc între 25-30% din populația Letoniei și Estoniei ca urmare a imigrației din perioada sovietică, situația fiind mai vizibilă chiar în capitalele acestor două state. Rușii reprezintă aproximativ 40% din populația orașului Riga și în jur de 35% din cea a Tallinnului. Așadar, cum o parte semnificativă din populația Letoniei și Estoniei este alcătuită din etnici ruși, ne putem aștepta să găsim și aici susținători ai războiului dus de Putin.
Cum se face că în România nu există o asemenea solidaritate precum în statele baltice? Răspunsul la această întrebare trebuie pus pe seama lipsei unei memorii colective. Oamenii tind să nu îți mai amintească de tot ceea ce a însemnat prezența sovietică pe teritoriul României; crime, violuri și jafuri, adică ceea ce vedem că se întâmplă și în Ucraina de la începutul invaziei ruse. Mulți români nu își mai amintesc că au avut membri ai familiei deportați în Siberia.
Cetățenii baltici înțeleg situația în care se află Ucraina, iar acest lucru nu se datorează exclusiv traumei colective a fostei apartenențe la Uniunea Sovietică și nici nu este rezultatul unei politici dictate. Mai pe scurt, solidaritatea baltică vine de la sine. Nenumăratele steaguri ale Ucrainei pe care le-am văzut în cele trei capitale baltice nu sunt privite de către cetățenii de rând doar ca un mijloc de exprimare a solidarității, ci mai ales, ca un simbol de afirmare, sau, de ce nu, un steag de luptă. Țările baltice fac parte din cea mai mare alianță militară din istoria omenirii (NATO), astfel că în ciuda aspirațiilor teritoriale, este foarte puțin probabil ca Federația Rusă să aibă vreo intervenție militară în Lituania, Letonia sau Estonia. Așa cum spune însăși etimologia denumirii, Ucraina este „teritoriu de graniță”; dar în contextul actual, nu mai este vorba de un teritoriu situat la marginea Imperiului Rus sau a continentului european, ci o redută în calea expansiunii ruse. Cetățenii statelor baltice au înțeles mult mai bine importanța susținerii Ucrainei în orice mod cu putință, pentru a nu permite dispariția unui stat suveran și independent.
Ținând cont de comunitățile ruse existente în statele baltice, se pune și întrebarea dacă nu cumva etnicii ruși sunt în această perioadă victime ale discriminării, iar solidaritatea față de Ucraina ar reprezenta de fapt un mijloc de sfidare la adresa etnicilor ruși. Am încercat să aflu răspunsul la aceste întrebări cu ocazia vizitei mele. Din câteva discuții purtate cu cetățeni ai acestor state, am înțeles imediat că nu se pune problema unor asemenea fapte, iar față de etnicii ruși există o relație absolut firească, fără a conta apartenența etnică, lingvistică sau religioasă.
La fel ca orice cetățean al unui stat baltic, rusul de rând înseamnă un coleg, un prieten sau un membru al familiei. În prima dimineață petrecută la Tallinn, am avut șansa să vorbesc cu un bătrân estonian care, stând cu un pahar de vin la masa de vizavi, ne-a auzit vorbind în limba română, motiv pentru care a avut curiozitatea să întrebe de unde suntem și ulterior să ni se alăture la masă. De profesie filolog, bătrânul mi-a răspuns unor întrebări pe care le-am avut legate de limba estoniană și motivul din spatele ireligiozității estonienilor, aflând printre altele că, deși ambele sunt limbi fino-ugrice, între estoniană și maghiară există tot atâtea similarități ca între română și persană. În ceea ce privește situația curentă din Ucraina, dânsul a recunoscut fără reținere că are o afinitate mai mare față de ruși prin prisma faptului că trăiește alături de ei în aceeași țară și au un trecut comun. Cu toate acestea, condamnă ferm tot ceea ce face Federația Rusă în Ucraina și nu își poate explica cum au putut fi soldații ruși capabili de toate crimele pe care le-au comis de la începutul invaziei în Ucraina și până în prezent.
Ceea ce am remarcat în legătură cu solidaritatea baltică este însăși amploarea acesteia. Deși există o situație economică mai bună ca în alte părți ale continentului european, încrederea în clasă politică este la un nivel scăzut; acest lucru face ca sprijinul pentru Ucraina să fie în primul rând o inițiativă a simplilor cetățeni. Pe lângă o dovadă de umanitate, solidaritatea a reprezentat o renaștere națională. Cum este posibil acest fapt, din moment ce războiul nu are loc pe teritoriile statelor baltice? Răspunsul trebuie căutat cu 33 de ani în urmă, când pe data de 23 august 1989 a avut loc celebra demonstrație cunoscută ca „Lanțul Baltic”. Cu ocazia aniversării unei jumătăți de secol de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov (care a pus capăt independenței), locuitorii celor trei state baltice și-au dat mâna pentru a forma un lanț uman care să lege capitalele Tallinn, Riga și Vilnius. Acest eveniment este văzut în continuare ca fiind una din cele mai importante realizări ale locuitorilor din Lituania, Letonia și Estonia. Inițiativa lanțului uman a unit cetățenii baltici, care deși vorbesc limbi diferite și au identități etnice distincte, au avut o soartă comună, iar la momentul respectiv, un scop comun: independența față de Uniunea Sovietică. Ca urmare a invadării Ucrainei de către Rusia, un nou țel comun a apărut în rândurile societăților baltice: lupta pentru păstrarea independenței. Doar că de data aceasta, nu mai este vorba doar de păstrarea propriei independențe. Acum, este vorba și de Ucraina.
© Teodor Stoica