Dimineața zilei de 24 februarie 2022 va rămâne în istorie drept momentul care a schimbat radical parcursul ultimelor decenii. La o primă vedere, ar putea părea aproape ireal faptul că un război de o asemenea anvergură a izbucnit într-o Europă care, cu multă dificultate, a reușit parțial să se vindece de rănile celui de-al Doilea Război Mondial. În realitate, însă, intervenția militară rusă pe teritoriul ucrainean este rezultatul unei lungi perioade de instabilitate politică, marcată permanent de amenințări și acțiuni concrete din partea Federației Ruse. Declarațiile lui Vladimir Putin din ultimele luni, precum și poziționarea armatei ruse la frontiera cu Ucraina sau recunoașterea oficială a republicilor separatiste Donețk și Lugansk, au putut doar să confirme că declanșarea unui conflict militar este inevitabilă. Spre deosebire de alte țări ale spațiului ex-comunist, Ucraina nu a avut posibilitatea de a se alătura Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Uniunii Europene, eventuala apartenență a Ucrainei la oricare dintre cele două fiind, în viziunea Rusiei, un gest de maximă sfidare și o încălcare a unor așa-zise granițe politice.
Interesul meu față de Ucraina a început în urmă cu aproximativ 16 ani, mai exact în momentul în care, fiind elev în clasa a III-a, am primit ca temă de casă să întocmesc un arbore genealogic al familiei mele. Cu această ocazie, am aflat de la părinți faptul că străbunicul matern s-a născut și a copilărit în localitatea Apșa de Jos / Nyzhnya Apsha din vestul Ucrainei (Maramureșul de Nord, regiunea Transcarpatia), care în perioada anilor 1920-1938 s-a aflat în componența Cehoslovaciei (de altfel, străbunicul a fost cetățean cehoslovac de etnie română, stabilindu-se în România la finalul anilor ’30). Tot în clasele primare, citisem cartea „Istoria Maramureșului” de Alexandru Filipașcu (publicată inițial în anul 1940), o lucrare de referință datorită căreia am dezvoltat un interes special pentru istoria localităților maramureșene situate în Ucraina de azi. Mi-am dorit mult să pot ajunge cândva în Ucraina, reușind acest lucru după o perioadă mai îndelungată de timp, în august 2018, când am mers în localitățile Apșa de Jos și Slatina (Solotvino). Până la debutul pandemiei de COVID-19, am revenit în Ucraina de mai multe ori, vizitând printre altele orașul Cernăuți (Bucovina de Nord) sau comunitatea volohilor din satul Poroșcovo (Transcarpatia). Mai recent, în vara anului 2021, am fost timp de o săptămână în Liov (cel mai mare oraș din vestul Ucrainei), Kiev și Cernobîl.
Întâmplarea face că înainte cu două săptămâni de la declanșarea invaziei ruse, am revenit alături de fratele meu Sebastian în Ucraina, unde am vizitat orașul Ujhorod de la frontiera cu Slovacia, reședința administrativă a regiunii Transcarpatia (Zakarpatska oblast). Cu toate că deja exista o stare de alertă cu privire la eventualitatea unui conflict militar, atmosfera din cele două zile petrecute în orașul ucrainean a fost una obișnuită: magazine și restaurante deschise la fel ca în oricare altă zi, o mulțime de localnici ieșiți la plimbare prin zona istorică a orașului, chiar și turiști (cum a fost cazul nostru, de altfel). Amintesc în acest context și două momente pe care le consider semnificative pentru această ultimă vizită dinaintea izbucnirii războiului: pe una din străzile pietonale ale centrului istoric am văzut mai multe familii ai căror copii țineau în mână un steag compus din drapelele Ucrainei și Uniunii Europene, iar la momentul vizitării castelului Ujhorod, un grup format din 4-5 soldați ucraineni se afla aici tot în scop turistic, unul dintre soldați filmând cu telefonul mobil veverițele din parcul castelului. Din cauza barierei lingvistice, nu am putut afla o opinie a vreunul locuitor din Ujhorod cu privire la situația din Ucraina, dar în schimb, am avut o scurtă discuție cu un vorbitor de limbă română în stația de autobuze din orașul Solotvino / Slatina, situat la frontiera cu România și locuit preponderent de etnici români. Acesta ne-a întrebat ce se mai aude prin România, iar în urma răspunsului oferit cu privire la temerile unui conflict armat, ne-a asigurat că intervențiile Statelor Unite ale Americii au fost în general cele care au dus la vărsare de sânge, nu ale Rusiei.
Deoarece mă aflam în județul Maramureș încă de la începutul lunii februarie, unul din primele gânduri în urma aflării veștii izbucnirii războiului a fost să merg în orașul de frontieră Sighetu Marmației, unde știam că urmau să sosească cât de curând refugiați. Vorbind însă cu Vlad, un prieten din Arad, care m-a anunțat că dorește de asemenea să se implice în ajutorarea refugiaților, am hotărât să mai aștept încă 1-2 zile. Sâmbătă dimineața, la două zile de la declanșarea invaziei ruse, am pornit spre Sighetu Marmației, durata călătoriei cu trenul de la gara Vișeu de Jos și până la destinație fiind de 2 ore. Ca un amănunt interesant, o bună parte a localităților de pe traseu sunt populate în majoritate de etnici ucraineni (Bistra, Valea Vișeului, Lunca la Tisa etc.), în județul Maramureș existând o importantă comunitate ucraineană în număr de 30.548 persoane conform recensământului din anul 2011 (6.38% din totalul populației județului). Totodată, de la Valea Vișeului la Sighetu Marmației, trenul merge paralel cu râul Tisa și implicit cu frontiera româno-ucraineană, astfel că în unele porțiuni există o vizibilitate bună asupra unor localități ucrainene, precum Velykyy Bychkiv (Bocicoiu Mare) sau Lug (Lunca). Pe tot parcursul drumului, cele două vagoane ale trenului au rămas în mare parte libere. Odată ajuns la gara din Sighet, am pornit la pas spre centrul orașului, unde la prima vedere, am întâlnit o atmosferă normală de sâmbătă. Am trecut special prin fața bisericii ortodoxe ucrainene „Înălțarea Sfintei Cruci”, a monumentului dedicat poetului ucrainean Taras Șevcenko și a liceului ucrainean, dar nu am remarcat existența vreunui semn distinctiv referitor la nefericita situație în care se află Ucraina. Am mers mai departe în Parcul Central, unde deja era instalat un târg de mărțișoare, iar câțiva cetățeni se aflau în căutarea cadoului perfect pentru ziua de 1 martie. La capătul opus al parcului, lângă un obelisc ridicat la 1948 în cinstea Armatei Sovietice și modificat după anul 1989 prin adăugarea unei cruci, câțiva copii se jucau cu mingea.
S-ar fi putut crede că declanșarea războiului din Ucraina și sosirea refugiaților ucraineni în România vor schimba anumite percepții sau cel puțin vor diminua manifestarea publică a a anumitor simpatii politice față de Putin și politica sa. Concomitent cu sosirea refugiaților ucraineni prin Punctul de Trecere a Frontierei Sighetu Marmației – Solotvino, într-o vitrină din centrul orașului Sighetu Marmației a continuat să fie expus un altar dedicat „măreției” lui Vladimir Putin și Rusiei în general, lucru surprinzător ținând cont de faptul că aceste simpatii sunt exprimate cu preponderență în mediul online. Desigur, există o libertate de exprimare, dar în cazul de față, oare cât de etic ar putea fi ca în aceste momente de mare suferință, femeile și copiii din Ucraina să vadă un asemenea lucru tocmai în orașul și țara unde și-au găsit refugiu? Încercând să găsesc o explicație pentru existența acestui omagiu de prost gust, am remarcat la loc de cinste și stema rutenilor (populație de origine slavă cu origine disputată), precum și existența unei posibile conotații politice în spatele acestui gest, dar despre care nu are relevanță să vorbesc în cadrul acestui articol. Deși se afla acolo de cel puțin patru ani, întregul aranjament din vitrină a dispărut câteva zile mai târziu.
Între timp, am ajuns la Punctul de Trecere a Frontierei Sighetu Marmației – Solotvino (Slatina); așa cum era de așteptat, locul pe care l-am străbătut de atâtea ori cu ocazia călătoriilor în Ucraina era de această dată de nerecunoscut, din depărtare putând deja să văd o mulțime de oameni. Deși în astfel de momente este greu să te bucuri indiferent de conjuctură, am fost fericit să văd mobilizarea absolut impresionantă a atâtor persoane venite să ajute refugiații ucraineni. Într-un timp foarte scurt, localnicii din Sighetu Marmației și împrejurimi s-au instalat la frontieră, transformând terasa restaurantului situat în fața vămii într-o veritabilă „poartă” de primire a refugiaților ucraineni. Solidaritatea de care românii dau dovadă în aceste momente reprezintă în primul rând un sprijin foarte important pentru Ucraina, iar în al doilea rând, o faptă onorabilă pentru noi ca cetățeni ai României. Cunoaștem că, în general, relațiile României cu Ucraina au fost destul de reci și prea puține lucruri s-au făcut în acest sens; ba mai mult, în societatea românească există anumite preconcepții datorate unor idei propagandistice referitoare la aspectul teritorial (asupra acestui lucru am vorbit în articolul „Cu gândul la situația din Ucraina” din ianuarie). Implicarea atâtor persoane binevoitoare în acțiunile de ajutorare a Ucrainei demonstrează faptul că în realitate, propaganda politică nu și-a găsit cu adevărat locul, iar majoritatea românilor înțeleg motivul pentru care trebuie să fim alături de vecinul de la nord și est în astfel de momente cu adevărat tragice pentru o națiune.
Refugiații ajunși pe teritoriul României prin vama din Sighetu Marmației sunt întâmpinați de voluntari cu absolut tot ce este necesar, fie că vorbim de alimente, apă, produse de igienă, cartele de telefon, respectiv asistență medicală, psihologică sau ajutor cu privire la transport și cazare. Oameni simpli sau membri ai unor ONG-uri, preoți sau elevi de liceu, localnici din Maramureș sau persoane venite din alte județe ale României, toți aceștia contribuie împreună la ajutorarea ucrainenilor nevoiți să ia calea refugiului – în majoritate femei și copiii, dat fiind că bărbații cu vârste între 18 și 60 de ani trebuie să se supună obligativității de a rămână pe teritoriul Ucrainei ca urmare a posibilității de a fi înrolați. Acest lucru face ca drama refugiaților ajunși în România să fie cu atât mai mare, deoarece gândul se îndreaptă permanent către persoanele dragi rămase în Ucraina. În primele ore petrecute la punctul de frontieră, mi s-a oferit șansa de a vedea ce înseamnă să îți ajuți aproapele în adevăratul sens al cuvântului. Fără a avea vreo relevanță faptul că refugiații nu sunt cetățeni ai României sau că nu vorbesc aceeași limbă cu noi (în majoritatea cazurilor), mulți români au dat dovadă de empatie și au înțeles din primul moment dimensiunea tragediei la care este supus poporul ucrainean, motiv pentru care s-au mobilizat cum au putut mai bine. Imediat ce au trecut râul Tisa peste podul de lemn și au încheiat formalitățile de la punctul de control, refugiații ajung într-o țară care le este prietenă, dar în același timp, străină. Din această cauză, este normal să aibă o reticență în a accepta imediat ajutorul oferit, lucru pe care l-am putut vedea și atunci când am avut ocazia pentru scurtă vreme să împart anumite produse aduse de o asociație la punctul de frontieră. Ceea ce am aflat la câteva zile distanță este că multor refugiați nu le vine să creadă pe moment faptul că niște străini se oferă să ajute în mod gratuit cu tot ce au nevoie, ori că acele plase pline cu alimente, oferite de voluntari în momentul în care au ajuns pe teritoriul României, sunt gratuite. Nu în ultimul rând, reticența este amplificată și de un sentiment de teamă absolut justificabil, având în vedere că refugiații ucraineni fugiți din calea războiului, femei și copiii, ajung într-un loc necunoscut, iar cu toată empatia și ajutorul primit, inevitabil există temeri cu privire la intențiile anumitor persoane. Faptul că unii refugiați au preferat să se cazeze temporar la hoteluri și pensiuni în loc să accepte ajutorul privind cazarea gratuită a fost mai degrabă prezentat ca fiind un semn că refugiații ar fi înstăriți, omițându-se orice aspect ce ține de dimensiunea psihologică a războiului și a ceea ce înseamnă să fii un refugiat.
Restaurantul din vecinătatea punctului de frontieră a devenit între timp o sală de așteptare pentru femeile și copiii din Ucraina, care preț de câteva minute sau ore au posibilitatea unui loc de odihnă ferit de temperaturile scăzute de afară. Intrând pentru puțină vreme în incinta localului, la un moment dat am observat că la una dintre mese stătea singură o femeie în vârstă cu batic, având pe masă o sticlă cu lapte. Bănuind că ar putea fi din satele românești de peste Tisa, m-am apropiat și am întrebat dacă vorbește limba română. În urma răspunsului afirmativ, am început să discutăm și astfel am aflat că era într-adevăr din Maramureșul de Nord, mai exact din satul Biserica Albă (Bila Tserkva), locuit aproape în totalitate de etnici români. Declanșarea războiului a fost un șoc, întrucât după spusele sale, Biserica Albă nu s-a mai confruntat până acum cu astfel de probleme, nici măcar cu inundații, menționând totodată că acest nefericit eveniment ar putea avea legătură cu acele „zile din urmă” amintite în Sfânta Scriptură. În continuare, ne-am deplasat la Sala Polivalentă a orașului Sighetu Marmației, transformată într-un centru de colectare a tuturor ajutoarelor destinate Ucrainei și refugiaților ucraineni. La fel ca și în cazul punctului de trecere a frontierei, și aici am întâlnit o remarcabilă solidaritate a tuturor celor dispuși să se implice în orice mod cu putință. Am avut ocazia să ajut la descărcarea unor produse, astfel că am ajuns și în incinta Sălii Polivalente, care adăpostea deja o cantitate impresionantă de alimente, haine și alte tipuri de ajutoare, sortarea acestora fiind realizată pe baza indicațiilor oferite de voluntari. Anterior venirii la Sighetu Marmației, am căutat în presă informații despre ajutorarea refugiaților și așa am aflat de mănăstirea greco-catolică „Maica Îndurerată”, situată la mai puțin de 2 km distanță de zona centrală a orașului Sighetu Marmației, aici fiind deja cazate zeci de femei cu copii din Ucraina. Ajunși la această locație, una din surorile Congregației Maicii Domnului ne-a primit imediat în birou, după care am discutat despre posibilitatea de a ajuta familii de refugiați să ajungă la Arad și Timișoara, precum și despre nevoile prioritare ale familiilor aflate la așezământul monahal. După ce am lăsat datele de contact, am revenit inițial la frontieră, însă după doar câteva minute ni s-a ivit ocazia să ajutăm o femeie refugiată care dorea să se întoarcă în Ucraina, însă nu putea face acest lucru din cauza faptului că, odată ajunsă la punctul de control, a aflat că a încurcat pașaportul cu cel al nepoatei sale, fiind nevoită să meargă la mănăstirea greco-catolică pentru a prelua documentul de călătorie. În ciuda faptului că nu vorbea limba română sau engleză, puținele fraze pe care le cunosc în limba ucraineană m-au ajutat să aflu că era dintr-o zonă situată nu departe de frontiera cu România, mai exact din „Rakhivsky rayon” (raionul Rahău – regiunea Transcarpatia). Fiind receptivă la conversația pe care o purtam în limba română cu Vlad, a remarcat cuvântul „trebuie” (de origine slavă), spunând la scurt timp „musai”, după care a mai menționat că în zona Rahăului trăiesc și români, maghiari sau cehi, astfel că în limba vorbită (N.B. dialectul huțul) există cuvinte comune cu alte limbi. În cele din urmă, femeia a reușit să își recupereze pașaportul, iar după ce am revenit la frontieră, ne-a îmbrățișat și mulțumit cu lacrimi în ochi, ulterior continuându-și drumul spre Ucraina. În minutele care au urmat, am mers înapoi la mănăstire împreună cu o familie de refugiați din Kiev – o mamă, doi copii și patrupedul familiei, urmând ca în dimineața următoare să pornească spre județul Arad. La rândul nostru, am primit cazare la așezământul monahal.
Ne-am întors la vamă în primele ore ale dimineții, moment în care, deși numărul refugiaților a fost unul scăzut, voluntarii din partea unor asociații locale erau în continuare prezenți și gata să ofere ajutor. Pe lângă aceștia, la punctul de trecere a frontierei se afla și o jurnalistă de la RTS (Radio Televiziunea Sârbă) care tocmai filma un reportaj, iar în imediata apropiere, într-o mașină cu număr de Dolj, manelistul Dani Mocanu. Referitor la acest ultim aspect, am aflat ulterior că Dani Mocanu venise cu ajutoare, având totodată intenția de a transporta două femei refugiate până la București, acțiune pe care nu a mai realizat-o ca urmare a intervenției prompte a unui polițist (manelistul este anchetat încă din anul 2017 într-un dosar de proxenetism). Ceea ce a reușit în schimb a fost să popularizeze pe rețelele de socializare ideea conform căreia refugiații ajunși prin vama Sighet ar fi „milionari”, neavând astfel nevoie de ajutor. În jurul orei 9:30, am plecat de la frontieră și ne-am îndreptat spre mănăstirea greco-catolică, urmând ca Vlad să preia familia de refugiați pentru a o transporta la cazarea temporară din județul Arad. În timpul în care am așteptat ca familia să coboare din camera aflată la etajul I, una dintre maicile mănăstirii ne-a invitat să luăm micul dejun în sala de mese. Aici se aflau deja o parte a refugiaților cazați la mănăstire, motiv pentru care am putut să observ tristețea și îngrijorarea mamelor, dar și bucuria copiilor, a căror vârstă nu le permite să înțeleagă suferința de care au parte. Mergând la bufet doar cu intenția de a lua o cană cu ceai, o femeie refugiată mi-a indicat în limba ucraineană „voda” (apă), „kava” (cafea) și „chashka” (ceașcă), cuvinte pe care le-am înțeles fără problemă. După aproximativ 45 de minute de așteptat, timp în care am discutat puțin și cu o reprezentată din partea UUR (Uniunea Ucrainenilor din România), am fost anunțați că familia de refugiați este gata de plecare. Ne-am dus la etajul I pentru a ajuta la coborârea bagajelor, iar în final, au pornit alături de Vlad spre Arad, în timp ce eu m-am întors la frontieră, unde rămas pentru următoarele patru ore.
Poate cel mai emoționant moment pe care mi-a fost dat să îl văd a fost atunci când o femeie refugiată s-a oprit cu mașina chiar în dreptul locului unde stăteam, iar îndată ce a deschis geamul, mai mulți voluntari i-au oferit plase întregi cu alimente pentru ea și cei doi copii aflați pe bancheta din spate, fapt care a emoționat-o până la lacrimi, mulțumind de nenumărate ori. Este foarte probabil că majoritatea refugiaților nu s-au așteptat să aibă parte de o asemenea primire în țara noastră, nu doar din pricina lipsei unei relații mai apropiate între cele două state, cât în special datorită empatiei pe care românii au arătat-o încă din primele secunde.
Un alt moment demn de amintit este cel în care am văzut polițiști de frontieră români ducând bagajele refugiaților, un gest de mare însemnătate în condițiile în care am aflat ulterior că situația este totalmente diferită în partea ucraineană a punctului de trecere a frontierei. Printre sutele de refugiați ajunși la vama Sighetu Marmației în după-amiaza zilei de 27 februarie, s-au aflat și persoane cu altă origine în afara celei ucrainene, fiind vorba în special de studenți proveniți din India sau din state africane. Aceștia au fost întâmpinați de către voluntarii români cu aceeași deschidere ca pentru restul refugiaților. Cu puțin timp înainte de ora 15:00, am plecat de la punctul de trecere a frontierei spre gară, având în gând că mă voi întoarce săptămâna viitoare.
Am revenit în Sighetu Marmației cinci zile mai târziu, iar lucrurile păreau să difere semnificativ în comparație cu săptămâna precedentă. În primul rând, aș specifica faptul că microbuzul în care mă aflam a fost oprit de o patrulă a poliției de frontieră tocmai la intrarea în oraș, iar toți pasagerii au fost legitimați. O astfel de măsură este mai mult ca binevenită în această perioadă, având în vedere că există permanent pericolul apariției grupărilor infracționale specializate în trafic de persoane. Ajuns în cele din urmă la autogara situată vizavi de gara CFR, m-am îndreptat spre vamă în speranța că voi putea ajuta în vreun fel, însă de data aceasta nu am mai reușit acest lucru, întrucât avuseseră loc unele schimbări organizatorice odată cu apariția UNICEF-ului. Am rămas la punctul de trecere a frontierei timp de aproximativ jumătate de oră, reușind în schimb să vorbesc cu o reprezentantă a unei asociații locale în legătură cu intenția de a cumpăra medicamente necesare pentru refugiați; în urmă cu doar câteva zile, o prietenă din București îmi trimisese o sumă de bani destinată ajutorării refugiaților ucraineni, iar în urma unor articole pe care le-am citit, am considerat că banii ar putea fi cel mai bine utilizați pentru procurarea de medicamente. Mergând la cortul asociației, am fost pus în legătură telefonică cu persoana responsabilă de gestionarea ajutoarelor, aflând printre altele că peste câteva zile va pleca o mașină cu ajutoare direct la Kiev. După încheierea conversației, am primit o listă cu cele necesare, urmând ca în următoarea zi să merg la farmacie. Având în vedere acest lucru, am rămas peste noapte în localitate, fiind găzduit de rudele mele din Sighet, care m-au primit cu căldură și cu care am putut să discut mai multe despre situația de la vamă. Dimineață, am plecat spre centrul orașului alături de unchiul meu, reușind să cumpăr două plase cu medicamente și un tensiometru, pe care le-am dus în incinta catedralei ortodoxe „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Auzind între timp că este nevoie de ajutor pentru descărcarea unui camion cu produse destinate refugiaților ucraineni ce urmează să ajungă duminică din Austria, am decis să mai rămân încă o zi în Sighet. Datorită aglomerărilor de la frontiera cu Ungaria, camionul nu a mai ajuns în ziua prestabilită, motiv pentru care duminică după-amiază am plecat din Sighetu Marmației. Spre deosebire de săptămâna precedentă, când în gara CFR am întâlnit doar localnici din Maramureș, de această dată holul și peronul gării erau pline de refugiați în așteptarea trenului de Cluj-Napoca. În timp ce mă aflam la rând pentru a cumpăra bilet, am avut oportunitatea să fiu traducător pentru două refugiate din Jitomir (aprox. 130 km distanță de Kiev), care doreau să ajungă la Iași, fiind astfel nevoite să schimbe trenul în comuna Salva (jud. Bistrița-Năsăud). Pe drumul de întoarcere, am observat în zona localității Bocicoiu Mare un grup format din 3 bărbați ucraineni care tocmai reușiseră să treacă înot râul Tisa .
Cu ocazia acestor două zile petrecute în Sighetu Marmației, am întâlnit o nemulțumire generală referitoare la implicarea târzie, dar mult mediatizată, a organizației UNICEF, prezentă la punctul de trecere a frontierei începând cu data de 2 martie, la aproape o săptămână de la începerea invaziei ruse în Ucraina. După spusele mai multor voluntari care s-au implicat activ încă de la venirea primilor refugiați ucraineni, UNICEF-ul și-a asumat practic întreaga muncă de ajutorare, cerând printre altele să primească toate listele cu numele persoanelor disponibile să ofere transport sau cazare refugiaților, monopol asupra ajutoarelor depozitate la Sala Polivalentă sau pe scurt, ca voluntarii să plece acasă. La toate acestea se adaugă și un clip de promovare clișeic realizat de UNICEF la Vama Siret, având-o ca protagonistă pe nimeni alta decât Andreea Marin, ambasador UNICEF România. În asemenea cazuri, este adevărat că singurul lucru care ar trebui să conteze la final este ajutorul acordat, însă aici intervine și o problemă de etică; cu toate că există o susținere necondiționată din partea publicului de rând, este oare un lucru moral să îți faci campanie de imagine pe seama unei tragedii? Sau să te deplasezi cu avionul privat până la punctul de frontieră pentru a realiza o ședință foto și a filma un cadru în care pretinzi că te joci fotbal cu copiii refugiați? Consider că trăim într-o perioadă în care mobilizarea oamenilor vine de la sine, drept urmare, nu mai este necesară utilizarea unei persoane publice pe post de „imagine a campaniei” sau de „puterea exemplului”, în special atunci când la mijloc se află și sume mari de bani cheltuite pentru această promovare. Revenind la situația din Sighetu Marmației, lucrul cel mai deranjant pentru zecile de voluntari a fost modul în care UNICEF-ul a considerat pur și simplu că nu mai este nevoie de prezența celor care încă din primul moment au fost la punctul de frontieră și au oferit sprijin necondiționat refugiaților.
Ceea ce reprezentanții UNICEF nu au înțeles prin îndepărtarea voluntarilor este că în Maramureș există o legătură cu adevărat specială între români și ucraineni, respectiv între România și Ucraina. Așa cum am menționat și anterior, în această zonă trăiesc zeci de mii de etnici ucraineni, în timp ce în Maramureșul de Nord (regiunea Transcarpatia) din Ucraina se află de asemenea o comunitate românească bine închegată. Nu au existat conflicte interetnice, românii și ucrainenii trăiesc într-o atmosferă frățească și de bună vecinătate; poate cel mai elocvent exemplu în acest caz este mănăstirea ortodoxă „Izvorul Tămăduirii” din Petrova-Hera, important loc de rugăciune deopotrivă pentru românii și ucrainenii din Maramureș, slujbele religioase având loc în ambele limbi. Comunitatea ucraineană din Maramureș se bucură de toate drepturile cuvenite unei minorități etnice, având școli, grădinițe, liceu, biserici, asociații culturale, reprezentare la nivel local, inclusiv plăcuțe bilingve în cazul unor localități. Un alt aspect important este că numeroase familii din Maramureș au rude sau prieteni în Ucraina și viceversa, ca să nu mai vorbim de faptul că etnicii ucraineni din satele maramureșene oferă un ajutor indispensabil datorită posibilității de a comunica în limba maternă cu refugiații.
Un alt aspect despre care am aflat informații în decursul acestor zile este referitor la ceea ce se întâmplă în partea ucraineană a punctului de trecere a frontierei. De regulă, în orice situații similare apar zvonuri și dezinformări, însă în cazul de față, există din păcate o probabilitate ridicată ca aceste informații să fie adevărate. Conform celor spuse de locuitori ai Sighetului cu care am avut ocazia să discut, vameșii ucraineni ar percepe șpagă celor care doresc să părăsească Ucraina, sumele vehiculate fiind 5000 € în cazul unui bărbaților cu vârstă între 18 și 60 de ani, 1000 € în cazul femeilor și tot 1000 € pentru copiii. Această informație pare a fi confirmată și de numeroasele relatări cu privire la situații identice întâlnite în celelalte puncte de frontieră, cu precădere la Siret – Porubne. Mai mult ca sigur, astfel de „taxe” diferă de la un caz la altul, dar asta nu schimbă cu absolut nimic situația în care refugiații ucraineni sunt puși tocmai de către conaționalii care aleg să nu aibă empatie, ci să profite la maximum de pe urma războiului. Un asemenea lucru josnic ar putea explica și motivul pentru care se formează cozi la frontiera româno-ucraineană, iar în unele zone din apropierea graniței cu România a fost necesar să fie amenajate tabere pentru refugiați. În încercarea de a oferi argumente împotriva ajutorării refugiaților, multe opinii exprimate în spațiul online românesc condamnă decizia refugiaților de a se conforma „regulilor” vameșilor ucraineni, corupția existentă în Ucraina și nu în ultimul rând, faptul că unii bărbați ucraineni fug din calea mobilizării generale. Nu este dificil să judeci o situație atunci când nu ai de-a face cu ea, deși în cazul României, corupția din vama ucraineană pare să semene mult cu ceea ce au trăit românii în anii ’90 și chiar mai recent.
M-am reîntors la Sighetu Marmației în dimineața zilei de 14 martie, însă de această dată nu am mai reușit să ajung în perimetrul punctului de trecere a frontierei, accesul fiind blocat de polițiști. Întorcându-mă spre zona centrală a orașului, m-am întâlnit pe drum cu unchiul meu, care m-a informat despre vizita unor oficiali germani la vama din Sighet. Am aflat în ziua următoare că a fost vorba de Svenja Schulze, ministrul pentru cooperare economică și dezvoltare din Germania, fiind însoțită de Georg Graf Waldersee, președintele UNICEF Germania.
La fel ca în cazul pandemiei de COVID-19, războiul din Ucraina și venirea refugiaților ucraineni generează o serie de opinii în societatea românească, astfel că una din cele mai enunțate critici la adresa celor care contribuie la ajutorarea refugiaților ucraineni face referire la faptul că un număr mare de persoane din Ucraina intră în țara noastră cu automobile de lux. Într-adevăr, în decursul orelor petrecute la frontieră, am putut constanta că pe lângă refugiații care trec vama pe jos și în cazuri mai excepționale, cu bicicleta (locuitorii din apropierea frontierei), pe teritoriul României ajung și numeroase mașini (majoritatea cu numere de Kiev și Odesa), o parte a acestora putând fi desigur catalogate drept „scumpe”. Inevitabil apar întrebări precum „De ce este nevoie să îi ajutăm, din moment ce conduc bolizi de lux?”. Înainte de toate, se cuvine a menționa următorul lucru: statutul de refugiat nu presupune niciun fel de conduită legată de aspect, stare materială și așa mai departe. Atunci când auzim vorbindu-se despre refugiați, prima imagine care ne vine în minte este probabil a unor oameni îmbrăcați modest și aflați în număr mare în diverse tabere improvizate, o posibilă explicație fiind faptul că, până în prezent, Europa s-a confruntat în principal cu o criză a refugiaților din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, zone în care persistă de mai mulți ani o situație dificilă, unde conflictele militare și sărăcia au schimbat radical viețile oamenilor. În ceea ce privește refugiații din Ucraina, trebuie înțeles că până la data de 24 februarie, situația din Ucraina a fost una normală, cu toate că în ultimele luni s-a aflat sub semnul amenințărilor venite de la Moscova. În al doilea rând, aceiași români care critică ajutorarea refugiaților ucraineni par să uite că, în țara noastră, mașina reflectă statutul social, acest lucru fiind caracteristic și altor țări europene ale spațiul ex-comunist, implicit și în cazul Ucrainei. Altfel spus, deținerea unui automobil scump nu reflectă întotdeauna o situație materială de invidiat, ci mai degrabă un rezultat al nevoii de afirmare socială. Și totuși, indiferent de automobilul deținut sau hainele purtate, oare cât de ușor este să îți lași în urmă soțul / tatăl sau alți membri ai familiei, casa ta, comunitatea în care te-ai aflat și viața pe care ai avut-o până la momentul respectiv, trăind permanent cu teama că ce este mai rău abia a început?
Am remarcat că în această perioadă se utilizează un alt binecunoscut argument: „Majoritatea refugiaților nici nu vor să rămână în România, ci pleacă spre Vest”. Pentru o țară cu milioane de cetățeni care au ales să plece în Italia, Spania, Marea Britanie sau Germania, este interesant că românul uită repede conceptul de diasporă. Majoritatea refugiaților ucraineni ajunși în România pleacă momentan în țările unde au rude sau cunoștințe deja stabilite cu ani în urmă, iar aici nu vorbim doar de „vest”, ci și de țări precum Republica Cehă sau Polonia. În mod normal, această informație nu ar trebui să deranjeze românul de rând, din contră, este de apreciat faptul că acei refugiați care au posibilitatea să meargă mai departe, aleg să facă acest lucru, iar așa nu ocupă locul de găzduire al unor refugiați cu o situație grea și fără alternative. O parte a argumentelor formulate anterior în cazul refugiaților și imigranților de religie islamică sunt utilizate acum și în cazul refugiaților ucraineni, ceea ce arată că problema nu ar fi fost în exclusivitate legată de o reticență față de originea persoanelor sau aspectul confesional, ci legată de simplul fapt de a ajuta „străini”.
Lipsa oricărei urme de empatie este din păcate o caracteristică definitorie a persoanelor care consideră situația din Ucraina ca fiind o „non-problemă” pentru societatea românească. Un lucru pe care l-am remarcat în acest sens este legat de însăși construcția acestui tip de discurs, care se bazează în principal pe numeroase argumente ale propagandei ruse, cum ar fi existența unui așa-zis genocid al etnicilor ruși din Donbas, negarea existenței unei identități ucrainene, amintirea bombardamentului NATO asupra Iugoslaviei din anul 1999 și desigur, teritoriile românești ocupate de Uniunea Sovietică în 1940 și rămase în componența Ucrainei odată cu obținerea independenței. În multe cazuri, acest discurs are și un caracter profund antisemit, în condițiile în care originea evreiască a președintelui ucrainean Volodimir Zelenski se suprapune perfect cu argumentele antisemite din secolele XIX-XX, în care se vorbea despre evrei ca fiind un pericol pentru oricare societate, având un plan ascuns de a stăpâni lumea (este important să nu uităm că acest discurs a dus în final la tragedia Holocaustului). Ceea ce mi s-a părut neobișnuit în aceste săptămâni este existența în spațiul online românesc a unor postări privind viitoarea apariție a unui stat evreiesc pe teritoriul ucrainean, numit în mod sugestiv „Ierusalimul ceresc” (sintagma întâlnită în Vechiul Testament). Răspândită atât prin intermediul unor conturi false, cât și în mod direct de către persoane care iau în serios cele scrise, această teorie conspiraționistă prevede faptul că războiul din Ucraina este doar o fațadă pentru apariția unui stat evreiesc pe teritoriul regiunilor Odesa, Dnipropetrovsk, Zaporojie, Herson și Mykolaiv (Nicolaev), fiind susținută de existența unui presupus drapel cu Steaua lui David, precum și a unei hărți din care rezultă că nordul Bucovinei și Ținutul Herța ar urma să devină o republică românească, în timp ce alte regiuni ale Ucrainei ar deveni de asemenea state independente (pe același principiu, vestul Ucrainei ar urma să devină „Bandershtadt”).
Cu toate că astfel de conspirații ar trebui pur și simplu ignorate, faptul că mulți români par să dea crezare acestui „fake-news” m-a făcut să caut pe internet posibila origine a teoriei, reușind în final să găsesc răspunsul: un video în limba poloneză realizat de o televiziune independentă din Polonia și încărcat pe YouTube la finalul anului 2018, care în mod evident a revenit în atenția multor internauți polonezi odată cu izbucnirea conflictului militar din Ucraina. Teoria viitorului stat evreiesc de pe teritoriul ucrainean pune accent în special pe originea khazară a evreilor, la rândul ei o teorie de secol trecut care s-a dovedit între timp a fi nimic altceva decât o invenție. Este regretabil că indiferent de situație, de cele mai multe ori se ajunge și la antisemitism, însă trebuie știut că astfel de argumente au mereu trecere printre persoanele fără cunoștințe istorice temeinice și vulnerabile în fața informațiilor de tip „fake-news”.
Până în urmă cu relativ puțin timp, Ungaria reprezenta dușmanul etern în viziunea multor naționaliști români, fiind statul care prin orice mijloace încerca ruperea Transilvaniei de la „Patria-Mamă”. În ultima perioadă, pe fondul pandemiei de COVID-19 și nu numai, atenția pare a fi mai mult îndreptată spre Vest, existând în acest sens și un discurs împotriva apartenenței României la Uniunea Europeană și NATO. Dacă în cazul unui „ROEXIT”, argumentele se bazează în principal pe teme precum economia sau politica progresistă, lucrurile par să fie ceva mai confuze în privința unei eventuale ieșiri a României din NATO – în acest caz, argumentele se bazează aproape exclusiv pe discursul anti-NATO al Federației Ruse. Nu este dificil să ne imaginăm ce ar însemna o Românie care nu este membră UE sau NATO. Naționaliștii români vor unirea Basarabiei cu România, dar în același timp susțin cu înverșunare apropierea României de Federația Rusă, iar în prezent, justificările lui Vladimir Putin privind intervenția militară în Ucraina. Anumiți naționaliști români aduc de fiecare dată în discuție politica de maghiarizare a românilor din Austro-Ungaria (lucrurile au stat în realitate altfel decât se prezintă), dar evită strategic să menționeze rusificarea de care au avut parte românii din Basarabia, proces al cărui rezultat se vede în zilele noastre. Dintre toate argumentele pro-ruse, singurul asupra căruia vreau neapărat să mă opresc este cel în care Rusia reprezintă „protectoarea ortodoxiei” sau „fratele nostru ortodox”. Este cât se poate de evident că Putin folosește credința ortodoxă ca justificare pentru acțiunile sale, având ca aliat pe însuși Patriarhul Kiril al Moscovei, lucru care a putut fi cel mai bine observat în momentul în care liderul bisericii și-a exprimat sprijinul față de intervenția militară în Ucraina. Chiar dacă societatea rusă nu este în general atât de religioasă pe cât s-ar crede, totuși Biserica Ortodoxă Rusă deține o mare influență în Rusia, având de asemenea jurisdicție și asupra credincioșilor ortodocși din Ucraina, Republica Moldova, Estonia, Letonia și alte state. Încă din perioada imediată obținerii independenței Ucrainei față de Uniunea Sovietică, ortodocșii de pe teritoriul statului ucrainean s-au aflat în mijlocul unor dispute privind organizarea bisericească, fiind scindați în nu mai puțin de trei biserici ortodoxe ucrainene, dintre care cea mai importantă a fost subordonată direct Patriarhiei Moscovei. Ani de-a rândul s-a încercat o eventuală separare a Bisericii Ortodoxe Ucrainene de Biserica Ortodoxă Rusă, acest fapt devenind o realitate la finalul anului 2018, când Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (Istanbul) a recunoscut oficial autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, formată prin unirea Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Kievului și a Bisericii Ortodoxe Autocefale Ucrainene. Reacția venită de la Moscova a fost una previzibă: acuze, amenințări și implicit o campanie de denigrare a noii biserici autocefale. Ceea ce s-a întâmplat în cazul Ucrainei nu a fost nici pe departe o „îndepărtare de la dreapta credință” sau „începutul unei erezii”, ci un demers absolut necesar în contextul propagandei de la Moscova. Pentru a înțelege mai bine acest fapt, este suficient să aruncăm o privire la situația ecleziastică din Basarabia, unde majoritatea credincioșilor ortodocși aparțin de Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove – subordonată Patriarhiei Moscovei, în timp ce un număr mai mic aparțin de Mitropolia Basarabiei – subordonată Patriarhiei Române. Concluziile sunt evidente.
Există persoane care se folosesc de situația din Ucraina pentru a-și face capital de imagine? Cu siguranță, indiferent dacă e vorba de europarlamentari, primari, reprezentanți ai unor ONG-uri, pseudo-vedete sau simple persoane care consideră războiul ca fiind un moment oportun pentru promovarea propriei imagini. În toate aceste săptămâni au existat și persoane care au luat în găzduire refugiați ucraineni cu scopul de a putea realiza ulterior postări pe rețelele de socializare, persoane care au ținut să meargă în Ucraina doar pentru a face un selfie și a prezenta că se află „în mijlocul războiului”, iar lista poate continua. Cu toate acestea, oricât de deranjant ar fi acest tip de oportunism și ipocrizie, astfel de cazuri reprezintă o mică parte din numărul celor care se implică cu adevărat în ajutorarea refugiaților ucraineni. Sigurul lucru care contează este că Ucraina are nevoie de ajutorul nostru mai mult ca oricând! Слава Україні! 🇺🇦
© Teodor Stoica
One comment