În scurt timp se va împlini un an de la momentul declanșării invaziei ruse în Ucraina. Un an plin de suferință datorat unei agresiuni nejustificate din partea Federației Ruse. În timp ce Ucraina continuă să reziste în fața regimului criminal de la Kremlin, România se confruntă cu un val mare de dezinformare în rândul cetățenilor, prezent în principal pe internet, dar și în mass-media, grație celui mai mare partid filorus de pe scena politică românească. De la o susținere nemărginită în primele zile de la declanșarea invaziei („La frontiera de pe Tisa #СлаваУкраїні”), lucrurile au luat din păcate o întorsătură odată cu trecerea lunilor și accentuarea propagandei ruse. Fiind cel mai bun mijloc de popularizare al unor informații absolut false, internetul este plin de știri despre cum comunitatea românească din Ucraina este persectutată, preoților români li se interzice să slujească în limba română, etnicii români sunt trimiși ca și „carne de tun” pe front în detrimentul etnicilor ucraineni sau că bisericile românești sunt incendiate. Toate aceste minciuni sunt răspândite zilnic în mediul online românesc de sute sau chiar mii de utilizatori, atât conturi false realizate în scop pur propagandistic, cât și de persoane de „bună credință”. Din cauza succesului de care se bucură astfel de postări în rândul internauților români, susținerea românului de rând față de Ucraina a scuzăt considerabil.
Din fericire, în ciuda propagandei pro-Kremlin ce pare a fi tot mai prezentă în societatea noastră, România continuă să ofere un sprijin important Ucrainei. În acest context, un demers de mare însemnătate a devenit realitate începând cu data de 17 ianuarie 2023, fiind vorba de restabilirea legăturii feroviare de pasageri între stațiile Valea Vișeului (jud. Maramureș) și Rahiv (regiunea Transcarpatia, Ucraina). Dincolo de normalitatea existenței unei astfel de legături între două state vecine, reușita acestui demers mult așteptat are o importanță aparte în contextul feroviar. Inaugurată în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, vechea cale ferată Sighet – Frasini (azi Yasinia, Ucraina) a reprezentat un punct esențial al conexiunii între numeroase orașe ale Austro-Ungariei, precum Stanislau (azi Ivano-Frankivsk), Liov, Debrecen sau Budapesta. Trasarea noilor granițe după sfârșitul Primului Război Mondial a împărțit calea ferată Sighet – Frasini între România și Cehoslovacia. Începând cu a doua jumătate a anilor ’20, aceasta a fost utilizată ca linie de peaj între Polonia și Cehoslovacia (legătură între stații aflate pe teritorii diferite). La fel s-a întâmplat și în cazul căii ferate Sighet – Satu Mare – Debrecen, utilizată pentru legătura feroviară dintre Sighet și București, trenurile trecând de asemenea și pe teritoriul Cehoslovaciei. Intrarea teritoriului de la nord de râul Tisa în componența Uniunii Sovietice a dus la sfârșitul traficului de pasageri între cele două maluri. O perioadă de timp, linia ferată dintre stațiile de frontieră Valea Vișeului și Câmpulung la Tisa a fost utilizată pentru transportul de marfă al URSS; pentru ca acest lucru să fie posibil, porțiunea românească a liniei a fost modificată pentru a avea ecartament larg.
Pasagerii de pe teritoriul României au putut utiliza linia ferată cu ecartament larg doar în anii de după independența Ucrainei față de Uniunea Sovietică, mai exact, începând cu data de 6 decembrie 1996. Pe lângă trenurile de marfă sau cele ocazionale destinate turiștilor străini, pe această linie circulau și trenuri care asigurau legătura între stațiile ucrainene Rahiv / Berlibas și Teresva, traversând astfel și teritoriul României. Conform informațiilor publicate în „Mersul Trenurilor de Călători / 14.12.2003 – 11.12.2004”, vechea linie cu ecartament larg era folosită de un tren ucrainean pe ruta Berlibas – Sighetu Marmației – Teresva, având ca puncte de frontieră localitățiile Valea Vișeului și Câmpulung la Tisa. Linia 423 din Magistrala CFR 400, căci despre ea e vorba, a funcționat până în anul 2007. Nerentabilitatea a fost unul dintre motivele care au stat în spatele desființării, însă cu siguranță nu cel principal. Frontiera româno-ucraineană din județul Maramureș este cunoscută pentru ingeniozitatea contrabandiștilor, care încearcă (și nu de puține ori chiar reușesc) să aducă mari cantități de țigări din țara vecină în cele mai inedite moduri. Trenul de pe linia 423 nu a făcut excepție, intrarea sa pe teritoriul României fiind așteptată de contrabandiști pentru a-și putea „recupera” sutele sau miile de pachete de țigări. Mi-a fost dat să aud recent o versiune interesantă a evenimentelor care au dus la desființarea liniei: contrabandiștii ascundeau marfa în diverse locuri mai puțin accesibile ale trenului, iar în momentul în care acesta staționa în România, persoanele în cauză erau „înarmate” cu șurubelnițe, reușind astfel să intre în posesia țigărilor de contrabandă. Într-o ultimă fază, autoritățile române ar fi confiscat trenul plin cu marfă de contrabandă, iar în urma refuzului de restituire, compania feroviară ucraineană de stat („Ukrzaliznytsia”) a decis să suspende circulația trenului transfrontalier.
O posibilă restabilire a traficului feroviar pe întreg tronsonul cuprins între stațiile de frontieră Valea Vișeului și Câmpulung la Tisa ar putea rezolva o chestiune esențială ce ține de transportul feroviar de pasageri al Ucrainei. În momentul de față, pentru a putea merge cu trenul de la Cernăuți la Ujhorod, traseul feroviar trece prin orașul Liov, situat la o distanță de aproximativ 300 km de frontiera româno-ucraineană. Același lucru este valabil și în cazul unei călătorii cu trenul dintr-o parte în alta a regiunii Transcarpatia (de la Rahiv la Ujhorod).
Aflându-mă în județul Maramureș pentru câteva săptămâni, mi-am propus să fac o călătorie cu noul tren. Pentru a ajunge la Valea Vișeului, am mers la gara Vișeu de Jos, unde am așteptat venirea trenului a cărui destinație finală este orașul Sighetu Marmației. În majoritatea cazurilor, întârzierea unui tren reprezintă un adevărat impediment, însă de această dată, a scurtat din timpul de așteptare în gara Valea Vișeului. Cu toate acestea, am petrecut nu mai puțin de două ore pe peron, acompaniat fiind de „câinele gării”, un patruped pe care l-am observat de la fereastra trenului de fiecare dată când treceam prin Valea Vișeului. În jurul orei 11:30 am putut urca în „Marmarovsky Express” („Expresul de Maramureș”), iar după achitarea biletului și efectuarea controlului vamal, am pornit spre Ucraina. Traseul urmează cursul Tisei, iar odată cu intrarea liniei ferate pe teritoriul statului vecin, râul își pierde rolul de frontieră naturală, ambele maluri aflându-se în Ucraina. În zona localității Kostilivka (numită anterior „Berlibas”), o stâncă în vârful căreia se află o cruce albă se remarcă în minunatul peisaj al Carpaților Păduroși. Despre aceasta am citit ulterior că poartă numele de „Stânca Îndrăgostiților”, motivul fiind o veche legendă conform căreia doi îndrăgostiți (Ivan și Marichka) s-au aruncat de pe stâncă, căsătoria celor doi fiind contestată puternic de părinții fetei (Marichka provenea dintr-o familie bogată, iar Ivan era sărac, lucrând ca cioban pentru tatăl ei). Pe o colină situată în vecinătatea stâncii, izolată de alte construcții, o biserică de culoare albastră într-un stil caracteristic spațiului est-slav.
Odată ajuns la destinație, un soldat aflat pe peron m-a îndrumat să merg la biroul vamal din incinta gării, acolo unde am obținut ștampila punctului feroviar de frontieră „Dilove”, iar apoi s-a făcut controlul vamal al bagajului. Ieșind din clădirea gării, m-am îndreptat spre centrul orașului, trecând un pod peste Tisa. Un lucru important de știut despre Rahiv este faptul că în partea nordică a orașului se află punctul de plecare al râului Tisa, format prin confluența brațelor Tisa Neagră și Tisa Albă. Imediat ce am trecut pe celălalt mal al Tisei, am ajuns pe „vulytsya Myru” („strada Păcii”), principala arteră a orașului. Cea mai reprezentativă locație a orașului se află lângă pod, fiind vorba de ansamblul urban format din clădirea Casei Raionale de Cultură și două lăcașuri de cult: biserica romano-catolică „Sfântul Ioan de Nepomuk”, ridicată în perioada anilor 1822-1825, respectiv biserica ortodoxă „Pogorârea Duhului Sfânt”, a cărei piatră de temelie a fost pusă chiar în anul independenței Ucrainei (1991).
Mergând în piațeta aflată între cele două edificii religioase, am putut vedea o mărturie interesantă a situației actuale din Ucraina: un monument sovietic din granit, stropit cu vopsea roșie. Căutând literele chirilice inscripționate pe soclul bustului, am aflat că este vorba de Oleksa Borkanyuk (1901-1942), activist comunist originar din Yasinya, localitate situată în apropiere de Rahiv. Pe de-o parte un susținător al cauzei ucrainenilor din regiunea cehoslovacă Podkarpatská Rus (azi Transcarpatia, Ucraina), dar pe de altă parte un lider comunist cu studii la Universitatea Comunistă „Artem” din Harkov (Harkiv), Borkanyuk este azi deopotrivă apreciat și contestat. Poate acesta este și motivul pentru care monumentul din centrul orașului Rahiv nu a fost încă demontat, fiind doar stropit cu vopsea roșie, un gest simbolic față de agresiunea militară a Rusiei asupra Ucrainei. În vecinătatea clădirii Administrației Raionale de Stat Rahiv, am remarcat un monument sovietic parțial demontat, format din trei statui, dintre care lipsea cea de pe soclul central. La mai puțin de 200 de metri distanță de acesta, un monument impunător reprezentând un bărbat huțul în haine tradiționale, având un topor în mână (simbol huțul). Pe o stradă laterală, urmând cursul unui pârâu, am găsit o statuie a unui soldat în poziție de șezut, la prima vedere un monument sovietic în amintirea celor care au luptat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Alături de statuie, o placă de marmură neagră cu numele unor soldați. Pe baza anilor în care aceștia au decedat (1981, 1982, 1985 și 1986), am înțeles că este vorba de un monument în memoria soldaților uciși în timpul războiului dintre Uniunea Sovietică și Afganistan (1979-1989). Revenind pentru scurtă vreme pe malul stâng al Tisei, am mers în parcul central al orașului, unde se află statuia lui Taras Șevcenko (1814-1861), poetul național al Ucrainei.
În ultimele două secole, orașul Rahiv a făcut parte din Austro-Ungaria, Cehoslovacia, Ungaria, Uniunea Sovietică și în final, Ucraina. Din punct de vedere arhitectural, cu excepția lăcașurilor de cult, nu există clădiri istorice care să se remarce în vreun fel, fapt datorat planurilor de sistematizare implementate în perioada administrației sovietice. Excepție de la regulă sunt câteva construcții ridicate în perioada Cehoslovaciei (1920-1939), în stilul modern al acelor vremuri, dintre care se evidențiază edificiul hotelului „Europa”, ridicat în anul 1932 la inițiativa Clubului Turiștilor Cehoslovaci (KČST). Rahivul poate fi considerat pe bună dreptate o capitală a huțulilor din Transcarpatia, un grup etnografic ucrainean cu o lungă istorie și tradiții bogate. Populația orașului Rahiv este azi în cea mai mare parte formată din ucraineni huțuli, principala minoritate etnică fiind cea maghiară (în vecinătatea bisericii romano-catolice se află o Casă Culturală Maghiară). La fel ca majoritatea așezărilor din fostul comitatul Maramureș, localitatea Rahiv a avut cândva o comunitate evreiască, estimată la 14% pe parcursul perioadei interbelice. În vederea dezvoltării industriei lemnului, numeroși coloniști germani s-au stabilit în localitatea Rahiv la începutul secolului al XIX-lea. Originari din regiunea Zips (actualmente în Slovacia), coloniștii s-au așezat în partea nordică a Rahivului, întemeind așezarea cunoscută sub denumirea de „Zipserai” (sau în maghiară „Némettelep”, în traducere „Colonia germană”), după numele regiunii din care au plecat. Demn de amintit este că Rahiv nu a fost singura localitate din comitatul Maramureș ce a fost colonizată cu germani din Zips. O comunitate și mai importantă de „țipțeri” s-a format concomitent în localitatea Vișeu de Sus (jud. Maramureș), până în zilele noastre rămânând denumirea cartierului „Țipțerai”, precum și un număr de câteva sute de etnici germani.
Pentru dimineața următoare, mi-am propus să ajung la „Centrul geografic al Europei”, cel mai important punct din partea estică a regiunii Transcarpatia, situat la 15 km de Rahiv. Întrucât această locație se află pe drumul național H09 (Liov – Mukachevo), am mers la autogară și mi-am luat un bilet până la cea mai apropiată localitate de punct (satul Dilove), urmând să îi spun șoferului unde aș vrea să cobor. Aglomerația din interiorul autobuzului, dar și faptul că la doar câțiva metri distanță de locație am oprit la un punct militar de control, a făcut ca pe moment să nu reușesc ceea ce aveam în plan. Am coborât în Dilove („Trebușeni” în limba română), iar singurul lucru ce puteam să îl fac era să aștept un alt autobuz pentru a mă reîntoarce la Rahiv, având în vedere că în jurul orei 13 trebuia să fiu la gară. După aproximativ jumătate de oră, am avut norocul ca o mașină să oprească la doi metri de mine, iar pasagerul din dreapta șoferului să îmi facă semn să vin. Pentru a mă face înțeles, am arătat pașaportul de România și mi-am exprimat intenția de a ajunge la Rahiv, după care am urcat în mașina celor doi ucraineni. La scurt timp, gândindu-mă că s-ar putea ulterior să îmi pară rău dacă nu voi ajunge și la locația pe care mi-am propus să o vizitez, l-am rugat pe șofer să oprească la „Centrul geografic al Europei”. Înainte de a coborî, cei doi au avut curiozitatea să afle dacă sunt din Ungaria (locația arătată pe Google Maps figura sub denumirea de „Austrian-Hungarian marker”), răspunzând desigur că sunt din „Rumuniya”. Am avut intenția de a plăti cursa, însă mi s-a spus că nu este nevoie.
Înaintea de a vizita obiectivul, am trecut pe cealaltă parte a drumului pentru a putea admira valea Tisei. În timp ce făceam câteva fotografii peisajului, s-a apropiat de mine o persoană îmbrăcată civil, cerându-mi să prezint documentul de identitate. Judecând după legitimația de culoare verde pe care o avea asupra sa, cel mai probabil a fost vorba de un cadru militar. Anterior, când am fost legitimat și în fața autogării din Rahiv, polițistul avea cunoștințe de limbă română, motiv pentru care situația a fost lămurită în doar câteva secunde. Însă de această dată, bariera lingvistică existentă a făcut ca procesul de legitimare să dureze nu mai puțin de un sfert de oră, timp în care persoana respectivă a dat și câteva telefoane, citind din pașaport numele vămilor ucrainene pe care le-am trecut în ultimii 5 ani (Solotvino, Diakove și Porubne). În cele din urmă, situația s-a rezolvat în momentul în care am mi-a dat telefonul să vorbesc cu o altă persoană, căreia am încercat să îi explic că am intrat prin punctul feroviar de frontieră Dilove și tot așa urmează să plec.
Referitor la „Centrul geografic al Europei” din Ucraina, istoria acestei locații începe în anul 1887, atunci când Institutul Cartografic Militar al Monarhiei Austro-Ungare a efectuat diverse măsurători geodezice cu ocazia lucrărilor la porțiunea căii ferate dintre Rahiv și Sighet. Cu această ocazie, un monument sub forma unui obelisc de 2 metri a fost amplasat pe malul Tisei, în apropierea localității Terebesfejérpatak (azi Dilove). Chiar dacă nu se poate spune cu precizie scopul acțiunii, majoritatea surselor indică probabilitatea ca aceasta să fi fost realizată pentru a marca centrul geografic al continentului european, identificat în urma măsurătorilor institutului austro-ungar. Pentru a reconfirma această posibilitate, autoritățile sovietice au ridicat în vecinătatea obeliscului un monument din oțel inoxidabil. În zilele noastre, această distincție este revendicată de mai multe locații din Europa, cea mai precisă fiind în satul Girija din Lituania. Indiferent dacă este sau nu cu adevărat punctul central al continentului european, monumentul din apropierea localității ucrainene Dilove rămâne o mărturie deosebit de interesantă a istoriei. Nu în ultimul rând, o privire asupra poziționării locației pe harta Europei poate deschide cu siguranță o dezbatere privind posibilitatea ca aceasta să fie într-adevăr centrul continentului.
Așa cum am putut constata la fața locului, obeliscului îi lipsește inscripția aurită în limba latină de pe soclu, existentă încă de la inaugurarea monumentului în anul 1887. Din presa ucraineană, am aflat că persoanele însărcinate cu reabilitarea acestuia au comis o gravă eroare în toamna anului trecut, vopsind inclusiv latura inscripționată a soclului. Luând act de cele întâmplate, Consiliul Raional Rahiv a dispus refacerea inscripției în limba latină, procedeu care necesită întâi de toate îndepărtarea noului strat de tencuială.
Întoarcerea la Rahiv urma să fie ceva mai dificilă, ținând cont de lipsa unei stații de autobuz în zonă. Între timp, o familie de ucraineni cărora le făcusem o fotografie cu monumentul, se îndrepta spre mașina personală. Întrebându-i dacă merg la Rahiv, mi s-a făcut semn să urc. Am aflat că aceștia sunt originari din Nicolaev (sudul Ucrainei), unul din orașele puternic bombardate în primele luni ale invaziei ruse. Auzind că sunt din România, capul familiei a pomenit numele lui Mircea Lucescu, actualul antrenor al echipei de fotbal Dinamo Kiev. Ajunși la destinație, am intenționat să ofer o sumă de bani, însă și de această dată nu mi-a fost acceptată, fiind salutat printr-o strângere de mână.
Înainte de urcarea în trenul de România, controlul bagajelor și al documentelor s-a făcut tot în incinta gării din Rahiv. Pentru a se asigura că fiecare pasager va merge mai întâi la biroul vamal, ușile de acces spre peron au fost închise cu cheia de către unul dintre soldați. Față de ziua precedentă, nu am mai fost singurul pasager român al trenului, alături de mine fiind și un grup de cetățeni români încărcați cu diverse produse alimentare.
© Teodor Stoica