La un pas de centrul Aradului, în spatele legendarei fabrici de vagoane înființate de Weitzer János la 1891, se află un grup de străzi cunoscut și azi drept „Cartierul Funcționarilor”. Denumirea reprezintă o amintire a unei perioada ceva mai îndepărtate, când municipalitatea a hotărât să vină în sprijinul funcționarilor publici prin înființarea unui cartier destinat acestora. De la Satu Mare și Carei la București sau Oltenița, de la Cluj și Târgu Mureș la Miercurea Ciuc, numeroase orașe au avut la un moment dat un astfel de „cartier al funcționarilor”. Cele mai cunoscute au fost cu siguranță cartierele din Ardeal, în perioada austro-ungară fiind chiar editate cărți poștale cu așa-numitul „Tisztviselőtelep” („Cartierul Funcționarilor”) din Cluj, Satu Mare, Carei și Târgu Mureș. În aproape toate cazurile, această denumire a dispărut cu timpul din mentalul colectiv, fie în urma schimbării denumirii (de exemplu, cel din Cluj a devenit „cartierul Andrei Mureșanu”), fie datorită faptului că denumirea de „cartierul funcționarilor” pur și simplu nu a făcut parte din lexicul cotidian.
În România zilelor noastre, găsim doar câteva orașe care mai păstrează amintirea a ceea ce a fost cândva „Cartierul Funcționarilor”. Unul dintre aceste orașe este Arad.
În ceea ce privește delimitarea Cartierului Funcționarilor din municipiul Arad, vorbim de acele străzi situate între Calea Victoriei și strada Banu Mărăcine, având totodată ca limită Păduricea și Astra Vagoane. Dacă este să ținem cont de mai multe aspecte, precum amplasarea cartierelor din vecinătate (Șega, Pârneava) sau perioada ridicării caselor, atunci am putea considera Cartierul Funcționarilor ca fiind până la strada Cocorilor, incluzând astfel Calea Victoriei și grupul de străzi din zona fostului abator. Înainte de a începe orice discuție, trebuie menționat că în Arad au existat inițial două astfel de cartiere, ambele datând din perioada interbelică. Ideea înființării unui cartier destinat funcționarilor arădeni a apărut încă de la începutul secolului al XX-lea, în acest sens existând mai multe inițiative; una dintre acestea a aparținut moșierului Gutzjahr Mihály, care intenționa să ridice un cartier al funcționarilor în zona depozitului de fermentare a tutunului din cartierul Grădiște. În urma izbucnirii Primului Război Mondial, planurile privind crearea unui cartier al funcționarilor nu au mai putut fi demarate, fiind reluate abia după anul 1919.
Pe parcursul anilor ’20, loturile de case destinate funcționarilor publici au fost stabilite inițial de-a lungul malului Mureșului, de la Tribunal înspre vechea Uzină de Apă. La momentul respectiv, fiind vorba de o zonă mlăștinoasă și cu numeroase probleme, un număr semnificativ de funcționari publici au ales să își vândă parcela de teren obținută în urma împroprietăririi. Prima vilă ridicată aici a fost cea a familiei Mocioni, opera reputatului arhitect Silvestru Rafiroiu, motiv pentru care statutul cartierului a crescut și mai mult, ajungând în decursul anilor să devină una din cele mai frumoase (dar și exclusiviste) zone ale Aradului. Neavând încă un cartier, funcționarii publici superiori au fost în final împroprietăriți în Piața Cetatea Veche / Óvár tér (zona Căii Romanilor din prezent), precum și pe malul Mureșului, porțiunea dintre Arena Gloria și Podul Traian, luând astfel naștere cartierul cunoscut inițial sub numele de „Cetatea Veche”.
Odată rezolvată problema înființării unui cartier al funcționarilor superiori, a venit și rândul micilor funcționari. Într-o primă etapă, cartierul destinat micilor funcționari a fost înființat pe o porțiune din terenul fostului Târg de Vite (Vásártér), aflată în vecinătatea vechiului cimitir al orașului (la momentul respectiv, deja dezafectat) și a fabricii de vagoane Astra. Primele străzi deschise au primit numele de „Funcționarilor” (azi str. Ioan Moldovan), „Mătăsari”, „Șelari”, „Simion Bărnuțiu”, „Legionarilor” (azi str. Octav Băncilă), „Marinarilor” (azi str. Teodor Ceontea) și nu în ultimul rând, „Voluntarilor” (stradă existentă deja la începutul secolului al XX-lea). De asemenea, cu toate că arădeanul zilelor noastre utilizează sintagma „Piața Mică” atunci când vorbește de Piața Mihai Viteazul, la înființarea noului cartier al funcționarilor, denumirea de „Piața Mică” a fost atribuită unei piețe aflate la răscruce de drumuri (denumirea există și în prezent). Un prim pas pentru extinderea cartierului a avut loc în toamna anului 1934, atunci când Comisia Interimară a Municipiului Arad a horătât că pe terenul fostului cimitir urmau să fie împroprietărite acele persoane care au fost decorate cu medaliile „Virtutea Militară” și „Bărbăție și Credință”, fiind vorba de militari din gradele inferioare aflați la pensie sau de funcționari. Împroprietăriților li s-a pus la dispoziție o perioadă de trei ani pentru construcția caselor, în caz contrar, terenul urma să fie preluat de Primăria Municipiului Arad. Totodată, aceștia nu aveau voie să înstrăineze terenul primit. Parcelarea și distribuirea terenului s-a făcut în cele din urmă abia în anul 1937, primele case fiind ridicate la scurt timp. Deloc întâmplător, cele două noi străzi au primit numele de „Virtutea Militară” (actuala str. Coriolan Petreanu), respectiv de „Bărbăție și Credință” (actuala str. Alexandru Vlad). La momentul înființării celor două străzi, pe amplasamentul respectiv funcționa marele depozit de lemne „Aufricht Maximilian”, mutat ulterior pe strada Dimitrie Raicu (azi str. Andrényi Károly). De precizat faptul că printre persoanele împroprietărite cu teren pe locul fostului cimitir s-au numărat și sinistrații din cartierul Subcetate („Câmpul Pieirii”), ale căror case au fost distruse sau grav afectate în timpul inundației din anul 1932.
Spre deosebire de „Cartierul Funcționarilor” de pe malul Mureșului, cu ale sale vile moderne și locuit în principal de funcționari superiori ai diferitelor instituții din Arad, cartierul din spatele Fabricii Astra a avut un aspect diferit, majoritatea locuitorilor fiind mici funcționari, meseriași sau muncitori. Cu toate că și aici au putut fi întâlnite câteva vile cochete (însă cu arhitectură diferită față de cele de pe malul Mureșului), majoritatea locuințelor din acest cartier au fost reprezentate de case simple, asemenea celor din alte cartiere arădene interbelice (Bujac, Grădiște sau Subcetate). Frumoasele grădini de flori sau legume, precum și aspectul îngrijit al străzilor, au făcut din Cartierul Funcționarilor o zonă admirată de mulți cetățeni ai orașului. Inițial, viața locuitorilor din Cartierul Funcționarilor nu a fost una ușoară. Dincolo de lipsa pavajului și a canalizării, de altfel un lucru firesc pentru acele vremuri, poziționarea cartierului în vecinătatea Mureșului Mort a cauzat numeroase dificultăți în decursul anilor. Cunoscut în zilele noastre mai ales sub denumirea de „canalul Mureșel”, vechiul braț al râului Mureș a fost amenajat în cursul anului 1889 ca parte a Canalului de Apă Vie (Élővíz-csatorna), al cărui scop principal a fost alimentarea cu apă a Fabricii de Zahăr din Mezőhegyes. Cu timpul, Mureșul Mort a ajuns să colecteze apele menajere și mai cu seamă apele uzate industriale provenite de la marile întreprinderi arădene. Gradul ridicat de poluare a dus la apariția unui miros insuportabil și a unui focar de infecție. Locuitorii din preajma Mureșului Mort au cerut încă din perioada interbelică rezolvarea acestei chestiuni, soluția enunțată de cele mai multe ori fiind acoperirea canalului. Pentru gospodăriile situate în Cartierul Funcționarilor, o problemă în plus a fost reprezentată de imposibilitatea de a beneficia de apă potabilă: prin săparea unei fântâni, apa care ieșea la suprafață era direct afectată de infiltrarea Mureșului Mort. Rezolvarea chestiunii legate de aerul irespirabil a venit abia în anii ’80, când Mureșul Mort a fost acoperit în câteva porțiuni din oraș, printre care se numără și strada Banu Mărăcine din Cartierul Funcționarilor (N.B. numele din perioada austro-ungară al străzii a fost „Holtmaros”, adică „Mureșul Mort”).
Cartierul Funcționarilor nu a scăpat complet de binecunoscuta sistematizare din perioada comunismului: toate casele de pe strada Banul Mărăcile (marginea sudică a cartierului) au fost demolate, iar pe locul acestora au fost construite blocuri în perioada anilor ’80’-’90. Planul de sistematizare ar fi urmat cel mai probabil să cuprindă în totalitate Cartierul Funcționarilor, însă declanșarea Revoluției din Decembrie 1989 și implicit căderea regimului comunist a făcut ca restul caselor din acest cartier să fie salvate. În ultimii 15 ani, noi blocuri a fost ridicate în zona fostului stadion Astra.
Chiar dacă nu a mai rămas absolut nimic din ceea ce a fost cândva, nu puțini sunt arădenii care cunosc faptul că vechiul cimitir al orașului s-a aflat pe o parte a terenului ocupat azi de Cartierul Funcționarilor. În privința datării, istoricul Márki Sándor menționează anul 1804 ca fiind cel în care s-au făcut primele înmormântări, însă Cimitirul Vechi este marcat pentru prima dată pe harta militară din anii 1782–1785. Mai mult ca sigur, înființarea noului cimitir a avut loc în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea, concomitent cu desființarea vechilor cimitire din zona centrală a Aradului. Tot referitor la prezența cimitirului pe vechile hărți, se poate observa că inițial au existat două cimitire alăturate, o posibilă explicația fiind separarea pe criteriu confesional (romano-catolici și ortodocși). Ceea ce cândva a reprezentat marginea Aradului, a devenit în decursul anilor o locație situată în zona centrală a orașului. Din această cauză, desființarea cimitirului era considerată iminentă de către autoritățile arădene, întrucât acesta se afla în vecinătatea noilor străzi apărute în locul cunoscut sub denumirea de „Bujacul Mic” (spațiu cuprins azi între strada Banu Mărăcine și Bulevardul Revoluției). Cimitirul Vechi a fost închis oficial în anul 1875, concomitent având loc înființarea „Cimitirului de Sus” / „Felsőtemető” (azi „Eternitatea”), situat la nord de „Drumul Pecicăi” (azi Calea Aurel Vlaicu), respectiv a „Cimitirului de Jos” / „Alsótemető” (actualmente „Pomenirea”) la marginea cartierului Pârneava, deschis în vecinătatea unui vechi cimitir de asemenea desființat. Timp de trei decenii, majoritatea mormintelor din Cimitirul Vechi au fost mutate în noile cimitire arădene, cu precădere în Cimitirul de Sus. În cazul mormintelor a căror aparținători nu au putut fi identificați, respectiv aparținătorii existenți nu au avut un interes pentru mutarea defunctului, mormintele au rămas în continuare în Cimitirul Vechi, urmând să fie dezafectate la momentul expirării termenului de mutare. Odată cu finalizarea procesului de reînhumare, oasele rămase pe teritoriul fostului cimitir au fost adunate într-o groapă comună, căreia i s-a dat foc; martorii oculari ai vremii povesteau că oasele au ars zile întregi ca urmare a conținutului de fosfor. Această groapă a fost ulterior acoperită cu pământ, întregul teren al Cimitirului Vechi fiind nivelat.
Terenul fostului cimitir urma să fie utilizat pentru extinderea Păduricii Orașului; pentru acest demers, autoritățile locale au apelat la arhitectul Palóczi Antal (1849-1927) din Budapesta, cunoscut expert în urbanism. În cursul anului 1913, Palóczi a prezentat un plan în urma căruia Păduricea s-ar fi extins până la Spitalul de Copii, incluzând în întregime terenul Cartierului Funcționarilor de mai târziu, suprafața Păduricii devenind astfel de patru ori mai mare. Primul Război Mondial a pus capăt acestui demers, iar cu toate că a existat ulterior o inițiativă similară realizată de arhitectul Silvestru Rafiroiu, municipalitatea a hotărât în cele din urmă parcelarea terenului în vederea înfiintății unui nou cartier. Abandonarea planului de extindere a Păduricii a dus și la tăierea tuturor arborilor din Cimitirul Vechi (unii cu vârste seculare), acțiune realizată în anul 1926. Tot la acest capitol, ar mai fi de adăugat faptul că terenul Cimitirului Vechi a început să fie utilizat încă din anul 1903, când pe o porțiune aflată la marginea estică a fost amenajat Complexul Clubului Atletic Arad – CAA (Aradi Athletikai Club – AAC), cunoscut ulterior ca Stadionul „CFR”, „Astra”, „Vagonul”, „Unirea”, „Rapid” și în final, „ACU” (Atletic Club Universitar). Despre acesta s-a spus deseori că a fost cel mai vechi stadion de fotbal de pe actualul teritoriu al României, informație care necesită însă o cercetare mai amănunțită. Pe de altă parte, se cunoaște cu siguranță faptul că primul meci de fotbal de pe actualul teritoriu al României a fost disputat la Arad în data de 15 august 1899. Contrar celor spuse și în acest caz, meciul nu s-a disputat pe locația stadionului „CAA” de mai târziu, dat fiind că în anul 1899, Cimitirul Vechi nu era dezafectat complet. Analizând niște fotografii realizate cu ocazia unei competiții de gimnastică desfășurată la Arad în anul 1904, am putut vedea faptul că între Calea Aurel Vlaicu de azi și locația Cimitirului Vechi a existat un teren destinat activităților sportive. Deși au existat inițiative pentru salvare, vechiul stadion din Cartierul Funcționarilor a fost demolat în anul 2006, pe locul acestuia fiind ridicat hipermarketul Kaufland, precum și alte spații comerciale. În timpul lucrărilor de construcție la noul complex comercial, au fost găsite zeci de morminte aparținând fostului cimitir al orașului Arad. În vecinătatea Stadionului Astra a mai existat un stadion, cunoscut sub numele de „Vagonul”, după numele echipei cu nume omonim (fostă AMEFA). Stadionul a fost demolat în a doua jumătate a anilor ’60 din cauza extinderii Uzinei de Vagoane, iar în semn de compensație a fost ridicată o tribună din beton la Stadionul CFR.
Tot pe teritoriul fostului cimitir a fost construit la începutul secolului trecut și Azilul Regal Maghiar de Copii (ulterior Centrul de Ocrotire a Copiilor), singura clădire istorică din Cartierul Funcționarilor de azi. Ridicat după planurile arhitecților Ybl Lajos & Czigler Győzőc, edificul a adăpostit un orfelinat până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, ulterior aici funcționând Clubul muncitoresc al Uzinei de Vagoane Arad, Școala Medie a tineretului muncitoresc, Staționarul Uzinei de Vagoane (mai târziu Spitalul Întreprinderilor, respectiv Secția Medicală IV a Spitalului Județean Arad), sediul Clubului sportiv „Vagonul”, Clubul „ASTRA” și în cele din urmă, Casa Județeană de Pensii.
Deși ultimele morminte au fost mutate în perioada anilor 1905-1906, povestea vechiului cimitir al orașului Arad nu s-a încheiat aici; în primul rând, la momentul dezafectării, nu s-a reușit exhumarea tuturor osemintelor, astfel că în decursul anilor, până în zilele noastre, o serie de oseminte au fost găsite în Cartierul Funcționarilor cu ocazia diverselor săpături. O mărturie rămasă a Cimitirului Vechi a fost și capela cu hramul Fecioarei Maria, ridicată în anul 1833 de către Schweller József. Ca urmare a faptului că planul de extindere a Păduricii Orașului prevedea și integrarea capelei în peisaj, aceasta nu a fost inițial demolată. Existența vechii capele în prima jumătate a anilor ’20 este confirmată și de Anuarul Școlii Medii (Civile) „Iosif Vulcan” din Arad (anul școlar 1920-1921), unde directorul Victor Babescu povestește despre cum obișnuia în copilărie să se joace printre monumentele funerare ale fostului cimitir, totodată specificând și faptul că „singura capelă a familiei Schuller [Schweller] a rămas, cu inscripția în limba germană, de pe la începutul veacului XIX”. Capela din Cimitirul Vechi avea să reziste până în prima jumătate a anilor ’30, demolarea acesteia având loc pe motivul extinderii Cartierului Funcționarilor. Împotriva acestui demers s-a ridicat antreprenorul arădean Scholtz Gyula, urmaș al ctitorului capelei, care în cursul anului 1932 a înaintat un protest Comisiei Interimare a Municipiului Arad, însă fără vreun rezultat. Ținând cont de faptul că parcela respectivă era proprietatea parohiei romano-catolice, intervenția călugărului minorit dr. Lakatos Ottó a făcut ca administrația locală să ofere despăgubiri, cărămizile rezultate în urma demolării vechii capele urmând să fie folosite pentru construcția bisericii romano-catolice din Arad-Șega, situată pe Calea Aurel Vlaicu. În imediata apropiere a capelei Cimitirului Vechi a existat și ansamblul de monumente („stații”) cunoscut sub denumirea de „Drumul Crucii”, precum și o capelă „Calvaria”, ridicate în anul 1832 pe cheltuiala contelui Szalbeck Jakab și a baronesei Bánffy Polexina, soția contelui Szalbeck. O mică parte a celor 14 stații a rezistat până în perioada interbelică, putând fi observate în ultimele fotografii realizate înaintea desființării complete a fostului cimitir al orașului Arad.
Frumoasa statuie intitulată „Aradul Întristat” („Búsuló Arad”), ridicată în amintirea sutelor de honvezi decedați la Arad în timpul luptelor de stradă din data de 8 februarie 1849, a putut fi văzută în Cimitirul Vechi până în anul 1932. Operă a sculptorului arădean Aradi (Landshut) Zsigmond, nepot al reputatului rabin reformator Áron Chorin din Arad, monumentul a fost realizat din marmură de Carrera în atelierul propriu din Milano, fiind trimis la Arad în toamna anului 1869. Locația prevăzută inițial pentru amplasarea sculpturii a fost Cimitirul Vechi, întrucât acolo se afla groapa comună în care au fost înmormântați zeci de honvezi uciși cu ocazia luptelor din anul 1849. La sugestia baronului Eötvös József (1813-1871), ministru al educației în guvernul Batthyány, statuia nu mai este amplasată în cimitir, acesta considerând că ar fi mai potrivită amplasarea în zona centrală. Astfel, a fost amânată ceremonia ce urma să aibă loc în data de 8 februarie 1873, dezvelirea monumentului „Aradul Întristat” având loc trei ani mai târziu, noul amplasament fiind un scuar amenajat pe mijlocul străzii principale (azi Bulevardul Revoluției, intersecția cu str. Crișan). În anii ’80 ai secolului al XIX-lea, sculptura a fost mutată în locația prevăzută inițial din Cimitirul Vechi, marcând mormântul comun al honvezilor. Odată cu înființarea Cartierului Funcționarilor și trasarea primelor străzi la finalul anilor ’20, locația în care se afla monumentul „Aradul Întristat” primește denumirea de „Piața Legionarilor” (azi intersecția străzilor Octav Băncilă și Nicolae Ștefu). În prima jumătate a anului 1932, extinderea noului cartier al funcționarilor a dus la demontarea statuii „Aradul Întristat”, fiind depozitată la subsolul Palatului Cultural. Planul cu privire la soarta monumentului prevedea ca acesta să fie reamplasat fie în incinta Palatului Cultural, fie într-unul din cele două parcuri aflate în vecinătatea edificiului. Cel mai probabil din considerente politice, sculptura realizată de Aradi Zsigmond nu a mai avut parte de o reamplasare, rămânând până azi în depozitul Complexului Muzeal Arad.
Ultimul monument funerar rămas în Cimitirul Vechi a aparținut generalului Lenkey János (1807-1850), figură marcantă a Revoluției Maghiare din anii 1848-1849. Asemenea celor 13 generali martiri, Lenkey a întors armele împotriva habsburgilor, alăturându-se cauzei poporului maghiar. Anterior căpitan al companiei a II-a a Regimentului VI Husari, Lenkey János este promovat la gradul de colonel în luna octombrie 1848, fiind numit și comandant al Regimentului XIII Husari „Hunyadi”. Va deține această funcție până în data de 15 martie 1849, când este avansat oficial la gradul de general, devenind pentru scurt timp și comandant al garnizoanei cetății din Komárom (azi Komárno, Slovacia). În vara anului 1849, o cruntă cădere nervoasă l-a făcut pe generalul Lenkey să nu își poată exercita atribuțiile de proaspăt comandant al Diviziei de Cavelerie din jurul Tisei, iar după momentul capitulării trupelor revoluționare maghiare la Șiria (13 august), este închis în Cetatea Aradului. Fiind grav bolnav, Lenkey János nu este condamnat la moarte alături de ceilalți generali executați la Arad în data de 6 octombrie 1849, ci rămâne mai departe în închisoare. Fratele său mai mare, Lenkey Károly, reușește să îi facă o vizită în celulă, dar nu e recunoscut de către generalul Lenkey, ajuns într-o stare de nebunie datorită condițiilor inumane de detenție și a loviturilor primite constant din partea gardienilor închisorii. În final, generalul Lenkey János se stinge în data de 7 februarie 1850, iar prin implicarea directă a fratelui său Károly, trupul este scos din Cetatea Aradului și dus cu o căruță până la cimitirul orașului Arad, unde este îngropat. Cu ocazia aniversării a 61 de ani de la nașterea generalului Lenkey (7 septembrie 1869, mormântul său din Cimitirul Vechi a fost marcat cu un obelisc de culoare cenușie, realizat prin colectă publică. Ceremonia așezării monumentului funerar a fost imortalizată de reputatul fotograf arădean Auerbach Miska.
Desființarea cimitirului a pus în pericol și osemintele lui Lenkey János, soluția fiind găsită în primăvara anului 1906, când s-a luat decizia ca osemintele să fie reînhumate în groapa comună a honvezilor decedați în timpul luptelor de stradă din 8 februarie 1849, aflată tot în Cimitirul Vechi. La o distanță de aproape trei decenii, autoritățile locale din orașul Eger (Ungaria) au luat act cu privire la planul extinderii Cartierului Funcționarilor, cerând Guvernului României posibilitatea de a deshuma osemintele lui Lenkey János, urmând să fie duse la cimitirul „Kisasszony” din Eger, orașul natal al generalului. Repatrierea osemintelor s-a făcut la finalul lunii mai 1936, cu această ocazie fiind trimisă în Ungaria și vechea piatră funerară a generalului Lenkey, care la momentul exhumării ajunsese în grădina unei case din Cartierul Funcționarilor. Odată cu transferarea monumentului funerar al generalului Lenkey, a dispărut și ultima rămășiță vizibilă a ceea ce a fost cândva Cimitirul Vechi al Aradului.
© Teodor Stoica
Frumoasa lectie de istorie locala. MULTUMIM!
Superb articol.
Mulțumesc mult, felicitări pentru acest articol. Multumesc pentru aceste detalii importante. Auzisem de existenta vechiului cimitir dar nu stiam aceste detalii importante. Mulțumesc.